5 reguli de copilărie ignorate în călătorie

Tudor Victor reguli calatorie

Ne-am petrecut mini-vacanţa de Paşti departe rău, la Băile Felix. 

De fapt, aş putea spune că ne-am petrecut o treime din mini-vacanţă în maşină – peste 20 de ore în total, o treime în piscină şi restul sunt detalii – dintre care o mare parte constau în tânguirile mele vizavi de mâncarea pe care-am primit-o la Hotel President din staţiunea sus-numită.

O mie de lucruri ar fi putut merge prost zilele astea, iar mâncarea să fie cea mai mică problemă. O mie de situaţii child-related extrem de neplăcute ar fi putut exploda şi-am fi putut pătimi din cauza lor în ton cu Săptămâna Mare. Ar fi putut recidiva mucii, tusea şi starea febrilă care-au tot ţinut copiii în şah vreo lună înainte de plecare; ne-ar fi putut face ăştia micii nervii praf pe drum, mai praf decât aveam fundul de la atâta stat în maşină; ar fi putut ieşi haos din orice masă la restaurant sau incursiune la piscină; am fi putut ieşi extenuaţi din fiecare noapte petrecută de copiii într-un „loc nou”; am fi putut încheia weekend-ul ăsta prelungit cu jurământ pe inimă roşie că e ultima oară când plecăm cu copiii atât de departe.

Dar nu, ăştia doi au fost nişte îngeri. Aşa de îngeri că, uneori, m-am simţit cea mai nesuferită din familie, cu mofturile mele la mâncare şi diverse alte chestii legate de acomodare.

 

De ce vacanţa lor e mai strictă decât a noastră

Sunt cam ipocrită, ce-i drept, când vine vorba de vacanţa mea şi vacanţa copiilor. Operez cu standarde duble, dar mă bazez pe faptul că eu sunt disciplinată complet, pe când ei sunt abia în curs de, şi mi-a fost mereu teamă că „derapajele” pe care le permitem copiilor în vacanţe le-ar putea strica formarea pe termen lung. Nu vreau ca ăştia micii să asocieze călătoriile cu „plăcerile interzise” precum mâncarea proastă, desenele animate la liber şi cumpărăturile de jucării fără număr, de exemplu – adică cu lipsa regulilor între care cresc acasă.

Vacanţele ar trebui să fie prilej de îmbogăţire intelectuală şi emoţională, de reconectare a membrilor familiei, o perioadă specială de timp în care vezi locuri noi, faci lucruri noi, nu neapărat mănânci „prostii” noi sau aduni obiecte noi, nu?

Dar am ajuns să ţin prea cu dinţii de restricţiile astea şi-n vacanţă, iar când porţi aparat dentar, parcă vrei să-ţi mai menajezi dantura. Adică m-am ales doar cu dureri de cap şi parenting încrâncenat în urma acestei politici – vezi aici ce-am păţit când am plecat în delegaţie eu singură cu Tudor – aşa că mi-am mai relaxat muşcătura. Metaforele astea ar trebui să-ţi spună c-am dat dezlegare la relaxare în câteva direcţii de creştere a copiilor noştri pe parcursul celor câteva zile de vacanţă pe care le-am petrecut de Paşti.

Şi că n-a crăpat Pământul, copiii nu s-au îmbolnăvit de ADHD, n-au devenit dependenţi de zahăr, nici căpiaţi de somn, nici alienaţi de părinţi sau realitate, nici exponenţi ai consumatorismului la vârstă mică. Pentru că, totuşi, am făcut lucrurile cu o oarecare măsură; şi pentru că e nevoie de 1-3 săptămâni ca să dobândeşti un obicei noi (fie el şi prost), haha!
 

Prin urmare, iată la ce-am dat (cât de cât) dezlegare:

1. La dulce: o clătituţă la micul dejun (mă rog, vreo patru în total, dar din alea mici, cât podul palmei), o felie de cozonăcuţ, o acadea primită la masa festivă de Paşti (era în formă de iepuraş, poate se pune la fel principal, totuşi), două guri (mari) de ciocolată „de casă” la un târg din Oradea… – băi, se adună şi stăteam cu ochii pe Tudor ca pe butelie să-l văd când îi explodează zahărul în tantrum-uri.

Adevărul e că a fost mai alert ca de obicei, dar în sensul bun, ne-a plăcut de el, a învăţat lucruri noi şi importante. Deci Tudor – zahăr = 1 – 0 deocamdată. Dar este un meci pe care nu-l doresc prea prezent în familia noastră. Despre Victor nu încape discuţie, oricum lui îi plac murăturile mai mult, nu e cu dulcele. Iată un video pentru exemplificare:
 

2. La programul prelungit: fără să vrem, dar şi fără să ne mai stresăm din cauza asta, le-am dat peste cap orele de culcare pentru somnul de prânz şi cel de seară. Picoteau prin maşină de colo-colo, uneori abadonau cu capul pe masă la restaurant, li se împăienjeneau ochii în piscinele prea încinse, dar, în general, au fost destul de curioşi la tot ce se-ntâmplă-n jur ca să stea cu felinarele aprinse până târziu. Au intrat la somn chiar şi la 11 noaptea (ceea ce e o performanţă pentru Victor, mai ales) şi-au adormit lemn, fără obiecţii.

De când era Tudor mic am învăţat că programul de somn de-acasă trebuie musai păstrat şi-n vacanţe, altfel face copilul haos toată ziua. E posibil să fie adevărat, n-am avut curajul să încerc atunci, îi respectam somnurile pe ceas. Dar acum cred că eram prea stresată de treaba asta şi am obosit, cu riscul să obosesc şi copiii. Ne-am văzut de peregrinările noastre, fără să mai calculăm cât ne ia dacă mergem colo şi dacă avem timp să ne întoarcem la masă şi când ar putea intra Victor la somnul de prânz etc. S-au culcat când s-a nimerit, s-au trezit când au vrut. Ne-am relaxat cât am putut. Iată video cu atitudinea epică a lui Tudor în faţa oboselii, dar şi a dorinţei de a savura spectacolul:

3. La mâncărurile „interzise”: şi aici e vorba de Tudor şi tot ce-nseamnă carne făcută sul: crenvurşti, cârnaţi, mici. Aş putea zice: frate, nuş’ de unde are pasiunea asta, că eu nu mănânc aşa ceva?! Însă taică-său are aceeaşi aplecare (şi-ncă nu consumă cât pofteşte, de gura mea) şi parcă l-a purtat el nouă luni sub stomac.

Deci a halit Tudor un crenvurst la primul mic dejun acolo şi-ar mai fi continuat şi-n dimineţile următoare, dacă n-am fi avut „o discuţie”. În schimb, ori sunt eu obsedată de subiect, ori şi-a pus cârnaţi şi-n ciorbă, plus doi mici la masa festivă de Paşti. Dar lecţiile de-acasă sigur lucrau undeva în fundal, că „uite, mami, mănânc şi legume!”. Să fie primit. Dar nu mai primeşte nimic pân’ la Crăciun. Sau până la prima vizită la bunici. Sau până om ieşi iar la vreun grătar. Sau… auleuuu, nu!! E clar, ăsta are cârnaţii în sânge şi e sânge din sângele meu!

Tudor Victor familia in vacanta Pasti Baile Felix

4. La tehnologie: ăştia au rezistat fără s-o ia razna aproape 1 200 de kilometri în maşină la acest drum. Ştiu părinţi care bagă copilului tableta sub nas de-aici pân’ la Snagov, că „nu stă liniştit”, „nu vrea să stea în scaunul de maşină” etc. Poziţia mea în dreapta este, în mare parte a drumului, cu nasul în telefon că, deh, Social Media e viaţa mea. Ăia doi în spate îşi văd de-ale lor, ale somnului sau peisajului.

Nu spun că nu sunt solicitanţi, că nu vor apă, fructe, jucării, că n-au muci, bale sau probleme unul cu celălalt, dar n-am avut de rezolvat pe drumurile patriei crize de sevraj în absenţa tehnologiei. Mereu ascultă muzica pe care-o preferăm noi, de la radio-ul maşinii: dacă sunt eu la volan, e dance sau electro; dacă e bărbatu-meu, e rock; dacă suntem amândoi în maşină, e dance sau electro, normal. N-avem Itsy, n-avem Zurli, am încercat cu poveşti odată, demult, la unul din primele drumuri lungi ale lui Tudor, dar n-au prins la public. Uneori, Tudor mai vrea să vadă pe harta de pe telefon cum merge maşina pe traseu; îi arăt.

Băi, dar de data asta, pe ultima sută a drumului (adică ultimii 70 de km de A1, la întoarcerea acasă), parc-am simţit eu nevoia să le arăt ceva pe YouTube, să le pun un filmuleţ, ceva să le mai ridice spiritul, că prea-mi păreau resemnaţi cu aripile pleoştite în scaunele de maşină, cu ochii pierduţi în peisaj. S-au uitat la vreo trei clipuri „cu trenuri” – din gama de pasiuni a lui Tudor – şi parcă-şi băgaseră cola pe venă, s-au revigorat instant. Glumesc, cola nu le-am dat pân-acum şi nici noi nu ne-am băgat pe venă întru mărturisire adevărată; era doar o figură de stil.

 

5. La ronţăială: de câte ori auzeam sfaturi de genul „îi amăgeşti cu covrigei, biscuiţei, ştii tu” pentru ţinut copilul calm la drum lung, înnebuneam. Pentru că eu am un regim alimentar destul de strict, cu ore fixe pentru mese şi gustări, şi vreau ca şi-ăştia micii să deprindă acest obicei care te obligă să mănânci doar când îţi trebuie, cât îţi trebuie. Başca faptul că e al naibii de greu să mai găseşti ronţăieli fără zahăr sau alte ingrediente netrebnice, prin benzinării, mai ales. Am făcut cu maşina, alături de copii (unul sau amândoi), două drumuri de Grecia, unul de Herculane, câteva de Moldova, Sibiu şi Sighişoara – Valea Prahovei sau Constanţa nici nu se mai pun – fără ronţăială din asta pe fond de plictis.

Dar de data asta parcă n-am mai suportat eu, a trebuit să calmez cumva nervozitatea ce plutea prin habitaclu la toate grupele de vârstă. Frate, sunt aproape 600 de kilometri până la Felix! 600 de kilometri pe drumuri de România, într-o perioadă de super trafic, generat de sărbători. Aşa că, mai un sticks, mai o alună pe lângă fructele regulamentare, uite-aşa am mai prelungit liniştea. Dar când gustările au fost gata, au fost gata, fără insistenţe sau urlete.

Şi nici măcar nu m-am simţit vinovată (pe cât credeam) pentru toate astea. Acasă ne-am reluat stilul nostru de viaţă obişnuit cu reguli şi ore fixe, iar acum, când mă uit în urmă la mini-vacanţa de Paşti, cu toate nemulţumirile pe care le-am lansat în Social Media la vremea respectivă, spun: copiii s-au simţit bine, se pare că noi ne-am simţit bine, mai mergem. 

Share