Am găsit repede bonă bună c-o soluţie la îndemână

După doi ani şi jumătate în care ne-a ajutat în creşterea copiilor, bona noastră a decis să plece la alt job, fără niciun preaviz, de azi pe mâine. A fost unul dintre cele mai puternice momente de panică din viaţa mea. Dar e minunat cum m-am descurcat.

 

tudor doarme canapea braseria luther brasovMarele aniversat doarme pe canapea, micul frate-său a abandonat şi el lupta în căruţ, putem şi noi să stăm, în sfârşit, „ca oamenii”, să sorbim liniştiţi din ceva cald. Frate, om fi la Braşov, adică gen munte, dar e 2 august, totuşi!! Care-i faza cu frigul ăsta?

N-am prevăzut aşa ceva când mi-am făcut bagajul – bine, măcar, că le pusesem copiilor câte-o bluză de trening – aşa că tremuram nestăvilit într-o bluză chimono cât o foiţă şi pantaloni scurţi de câteva ore, de când ne dăduserăm jos din maşină lângă Piaţa Sfatului.

Am urcat cu telecabina pe Tâmpa, voiam s-ajungem până la semnul ăla hollywood-ian de deasupra Braşovului – ne-a prins ploaia pe drum, aşa că ne-am întors. Ce să ne mai plimbăm pe străduţe, ce să mai admirăm casele vechi, numaide arhitectură nu ne ardea pe frigul ăsta!

Împingeam deja căruţul la trap ca să mă-ncălzesc şi nici măcar nu-mi păsa că hanoracul împrumutat de la bărbatu-meu n-are nicio treabă cu restul ţinutei şi eu arăt – fix cum era, de altfel – ca îmbrăcată de căpătat.

Mai trist era că-l lăsasem pe bărbatu-meu în tricou – la insistenţele lui cavalereşti, desigur – dar şi-l urcase pe Tudor pe umeri şi ţinea pasul cu graba mea înfrigurată, aşa că se mai dezmorţise un pic.

 

O aniversare începută c-un disconfort mare

Aniversarea asta a lui Tudor nu începuse deloc bine. Făcusem rezervare la o pensiune din Slănic Prahova cu săptămâni înainte şi chiar şi-aşa, din super timp, cu greu găsisem în zonă o unitate de cazare potrivită familiei noastre mofturoase de patru: să fie curată & cochetă, cu restaurant sau măcar o bucătărie unde să ne luăm micul dejun, să aibă un apartament pentru noi – neapărat cu aer condiţionat, că doar e vară, nu? – şi ceva loc de joacă pentru copii… necesităţi din astea… basic.

Cu greu şi cu reviews cât de cât OK am găsit Vila Portas, care, din poze, ni s-a părut acceptabilă pentru patru nopţi. Ne-au cerut şi avans – am plătit, normal. Numai că, la faţa locului, ne-am lovit de un aranjament de cazare tare dubios, cu apartamentul nostru şi alte două camere duble pe acelaşi palier şi-un aer condiţionat pus pe hol, pentru toată lumea, de trebuia să stăm cu toţii cu uşile deschise la camere ca să ne răcorim puţin, fix ca o familie mare cu buget mic.

vila portas slanic prahovaSursa foto

Abia-abia am scos-o la cap cu proprietăreasa pentru un ventilator din ăla cu picior, cu care am trecut, cu mult zgomot şi mulţi nervi, peste prima noapte; aşa c-a doua zi dimineaţa ne-am cărăbănit, cu copiii şi catrafusele, spre orizonturi de cazare mai senine. Pe care le-am găsit abia undeva pe lângă Săcele, la Pensiunea Horia – o minunăţie, recomand oricând, păcat că n-are şi restaurant – dar e o trattorie bunicică în apropiere. Aşa c-am rămas.

vila horia bradet saceleSursa foto

Iar acum, după toate peripeţiile astea, başca frigul îndurat dimineaţă, eram şi eu, şi bărbatu-meu, anesteziaţi vizavi de câte-o cană aburindă la braseria Luther şi nici vlagă pentru ceartă nu mai aveam. Ne mai uitam unul la altul fugar, dar, pur şi simplu, trăiam fiecare în plata lui liniştea deplină, treabă care nu se mai întâmplase de tare mult timp… de fapt, de când se născuse Victor. În astea opt luni jumate, nu cred că bifasem cinci nopţi cu somn odihnitor sau vreo zi în care să stau, să n-am nimic de făcut. Sau vreo săptămână în care să nu mă iau la harţă cu bărbatu-meu, fără să mai ştiu de ce: oboseală, nervi adevăraţi sau, pur şi simplu, pentru că voiam să mă descarc, pentru orice, şi n-aveam pe cine, decât pe el.

 

Hai, la mulţi ani şi la revedere!

N-au dormit ăştia cât un somn de prânz adevărat, dar, în ora aia de respiro, parcă ne-am mai revenit în simţiri de oameni mari şi rezonabili. După ce s-au trezit, am şi mâncat ceva, de ne-am pus cu toţii pe picioare, începeau să se alineze planetele, că peste Piaţa Sfatului îi dădea deja cu porumbei şi soare.

victor braseria luther brasov

Oricâte dezamăgiri ne adusese ziua asta – şi, dacă-mi aduc aminte bine, la fel se-ntâmplase şi cu trei ani înainte, când îl născusem pe Tudor, în cele din urmă, la ora 19:40, după o zi şi o perioadă la fel de plină de peripeţii – era păcat să ne întoarcem la cazare tocmai acum, când situaţia părea să se schimbe în favoarea noastră.

Aşa că le-am dat drumul în piaţă, pe categorii de vârstă, la maşinuţe şi, respectiv, la porumbei, fiecare dintre noi cu câte unul în pază şi, din când în când, mai făceam rocadă. Iar alergătură, iar harababură. După care – la cererile insistente ale lui Buflea, foarte interesat de mic de elementul primordial „roata” şi de minunata invenţie conexă, maşina – i-am suit pe amândoi într-un vehicul din ăsta recreaţional pentru grupa mică, mişcare cu care am obţinut fiecare un pic de libertate. Pe rând, desigur.

georgiana idriceanu tudor victor piata sfatului brasov masinute

copii piata sfatului brasov masinute

Şi, cum mă lăsam eu mângâiată de soarele în sfârşit călduros şi de-al libertăţii aer generos între porumbeii din Piaţa Sfatului, îmi sună telefonul. Era bona, femeia care mă ajuta de când avea Tudor şase luni, adică de doi ani şi jumătate. Deşi urma să-mi vină rândul la avut grijă de ăştia doi – ceea ce excludea, în general, vorbitul la telefon – îi răspund cu toată bucuria, că sigur sună să-i ureze una, alta copilului de ziua lui.

– Bună, Georgiana! Uite, te-am sunat din două motive… (îi cam tremura vocea, dar zic o fi emoţionată cu urările, ea oricum era aşa, mai simţitoare de fel, plus că aveam mereu sentimentul că-i e frică de mine…)în primul rând, vreau să-i spun la mulţi ani lui Tudor! Să fie sănătos şi… etc. nu mai ţin minte exact cuvintele ei, dar avea un talent pentru compus discursuri la ocazii din astea speciale, discursuri care, de obicei, se remarcau şi prin întindere.

– Mulţumim! Mulţumim frumos! (I-am cam tăiat-o, că-l vedeam pe bărbatu-meu în semne de nerăbdare cu ăştia micii care-ar mai fi vrut înc-o tură de maşinuţă.) Ce voiai să-mi mai spui? (Eu absolut relaxată, cu gândul c-o fi vorba despre nişte zile libere sau bani în avans, cum se mai întâmplase.)

– Georgiana, uite… m-au chemat cei de la TV Mania să dau o probă şi mi-au oferit job-ul… şi trebuie să mă duc de luni, că au nevoie urgent de om, că sunt în predare…

Nu că eram perplexă, eram şocată de rapiditatea cu care-mi trecea viitorul fără bonă prin faţa ochilor. Femeia asta nu numai că mă lăsa baltă, cu doi copii, cu diverse treburi ale mele pe-acasă şi pe-aiurea, dar mă lăsa baltă în nici o săptămână! Ce preaviz, ce loialitate, ce consideraţie şi pentru programul nostru?

 

E de mare importaţă să ai o plasă de siguranţă!

Urma să mai vină la noi trei zile, trei zile în care eu ar trebui să-mi aranjez cumva apele şi starea de spirit, şi gata! Se-ntorcea în presă, unde şi fuseserăm colege ani de zile, de unde o disponibilizaseră şi unde îşi dorea cu mare dor să revină. Şi, iată, i se-ndeplinise visul când se aştepta mai puţin, când îşi plănuia deja dosarul de pensie anticipată.

A urmat o discuţie în care n-am făcut altceva decât morală. Nu puteam nici să mă pun în sufletul ei dornic să facă, din nou, munca de-o viaţă, nici în locul oamenilor de la revistă, disperaţi că n-au cu cine-şi face treaba. Eu îmi ştiam doar nevoile personale şi ale familiei mele. Când, la câteva ore după această conversaţie, am primit de la ea un alt mesaj prin care, cu scuzele de rigoare, mă anunţa că nu mai vine nici măcar acele trei zile, pentru că trebuie să meargă „de mâine” în redacţie, să vadă cum stă treaba, eram deja insensibilă, un ciocănit în inimă de lemn. Abia am reușit să-mi ţin firea şi să-l serbăm pe Tudor regulamentar, cu tort şi lumânare, absolut necesar.

aniversare Tudor trei ani vila horia bradet sacele

Reiau: era 2 august. În zece zile se-nchidea şi grădiniţa pentru curăţenie, deci rămâneam cu amândoi copiii acasă. O săptămână plecam în vacanţă, să zic că-mi mai reveneam. Hai, fie: câteva zile îl trimiteam pe Buflea la bunici, dar tot rămâneam cu ăsta mare, că nici gând să stea şi el acolo. Aveam nevoie urgentă de cineva, dar aş fi acceptat să vină şi de la 1 septembrie, numai să se găsească!

Aşa c-am făcut, din nou, ceea ce învăţasem de mult să fac, de când devenisem mamă, atunci când căutam pentru copii soluţii rapide şi satisfăcătoare: am dat anunţ pe OLX pentru bonă. De fapt, l-a şi postat soră-mea fix în aceeaşi seară, după ce-mi vărsasem într-o conversaţie interminabilă cu ea toţi nervii de peste zi. Am preferat să se ocupe ea că era mai rapid decât s-o fac eu însămi abia când ajungeam acasă, că avea mai mult timp decât mine să răspundă tuturor mesajelor venite pe baza anunţului, plus că mă ştie bine şi mi-a triat cu succes din candidate.

Am avut vreo 15 reacţii la anunţul acela. În urma discuţiilor telefonice cu ele, am stabilit o întâlnire cu şase doamne interesate. Unele nu-mi plăcuseră de cum le-am auzit şi simţit la telefon, altele s-au exclus singure din cursă odată ce le-am înşirat condiţiile job-ului – deşi anunţul postat pe OLX zicea clar ce vreau, între ce ore şi ce bani dau, unde stau şi care-s „parametrii” copilului de îngrijit.

Din astea şase, două n-au venit niciodată să-l vadă pe Buflea şi să se-ndrăgostească de el – cum, de altfel, s-a-ntâmplat cu restul – iar una dintre cele două nici măcar nu m-a anunţat despre asta cu vreun mesaj, vreun semn, un bileţel printr-un porumbel călător, ceva… Nimic. Doar mă uitam la ceas cum trece ora de întâlnire şi nu bate nimeni la uşă, bine măcar că stabiliserăm să ne vedem la mine acasă şi n-o aşteptam pe coclauri.

 

Am ales pân-am cules. Ce-am dorit, binînţeles

De câteva zile, soră-mea nu-mi mai dăduse nicio candidată nouă în urma anunţului. Întâi septembrie era după colţ, iar eu nu mă hotărâsem încă la una din cele patru cu care mă-ntâlnisem, până la urmă. Mă rog, aveam un top personal al felului în care relaţionasem cu ele, iar Victor interacţionase OK cu toate, însă nu mi-era deloc uşor să aleg.

frati se ajuta intre ei

Dar trebuia, aşa că mă apucasem să pun în balanţă pregătirea profesională a uneia – profesoară de chimie – cu felul de-a fi curat, ordonat şi politicos şi parolist al alteia, cu blândeţea celei de-a treia şi experienţa îndelungată în creşterea şi îngrijirea copiilor a celei din urmă, fostă îngrijitoare la un centru de copii. Cu Gabi, bona noastră demisionară, n-am avut nicio secundă de ezitare, o ştiam prea bine, lucrase în acelaşi birou cu mine; dar de data asta era vorba de adus un străin în mijlocul familiei, un străin căruia îi vom încredinţa copilul nostru. Sau, poate, nu-mi plăcea niciuna cu adevărat, dacă mă tot suceam atât…

Mă rog, presată de timp, eram aproape convinsă s-o aleg pe doamna blândă din cele patru, când, după vreo două zile, soră-mea zice c-a mai primit un număr de telefon prin anunţul de pe OLX, dacă mai sunt interesată. Zic, hai, dă-mi, să vedem. Am sunat-o pe femeie, am stabilit întâlnirea, ne-am văzut, am şi întrebat-o dacă poate să vină de la întâi. Putea. O plăcusem la prima vedere. Aşa a intrat, pe 1 septembrie 2016, Vio la noi în familie: prin OLX. Şi nu mi-a înşelat aşteptările.

Eu am mai scris despre asta aici, dar trebuie să-ţi aduc aminte: ştii ce ar putea intra la tine în familie prin OLX? O indemnizaţie de 10 000 de lei! Dacă postezi un anunţ în categoria Mama şi copilul pe acest site, eşti automat înscrisă în competiţia pentru Indemnizaţia de #bebebine, campanie care mai durează până pe 16 octombrie.

Deci ori vrei să vinzi ceva, să donezi ceva, să cauţi ajutor pentru creşterea copilului, ca mine, nu te sfii s-o faci prin OLX. Iar pe 17 octombrie te poţi trezi nominalizată pentru această indemnizaţie minunată! Găseşti aici regulamentul campaniei #BebeBine, precum şi paşii pe care-i ai de făcut.

Şi, după cum zice puştiulică ăsta simpatic din video-ul de mai jos, indemnizaţia merită agitaţia!

Succes la postat şi câştigat!

Share