Are importanţă ce faci în vacanţă (II)

felmer strada principala

După cum spuneam în prima parte a acestei povestiri, în vacanţa de vară am ajuns pe nişte coclauri incredibil de frumoase, dar cu peisaj antropic incredibil de neîngrijit, în satul Felmer din judeţul Braşov, căutându-mi prietena din facultate, care s-a mutat aici ca să ajute la refacerea bisericii evanghelice fortificate şi a casei parohiale anexate. Mereu când vorbeam la telefon – ea la fix, evident, că operatorii mobili n-au răzbit până-n zona asta – şi-mi povestea de Felmer şi de activităţile culturalo-ONG-iste pe care le desfăşoară aici şi-n împrejurimi, îmi închipuiam un sătuc cochet cu aer nemţesc, un fel de înnobilatul-de-prinţul-Charles-Viscri, în care ea are un statut de cucoană de la oraş care a venit să ridice nivelul de civilizaţie; când, de fapt, impresiile astea ar fi fost demne de mine, nu de ea, Alina mea, cea modestă şi de o simplitate plină de eleganţă şi prestanţă.

Scenariul ăsta aceasta mi-a rămas, totuşi, undeva, într-un cotlon de cap, iar când am ajuns la locul povestirii, imaginaţia mea a avut un mic şoc în faţa clădirilor istorice dărăpănate şi a fostelor case săseşti – azi ţigăneşti – revoltător de părăginite. „Unde s-a mutat, frateeee, fata asta??!!” era singurul gând care mă străbătea pe loop în timp ce rulam cu o viteză neregulamentar de mică pe Strada Principală (da, aşa se cheamă strada principală din Felmer) din cauza condiţiei sale defavorabile. Copiii tocmai se dezmeticeau şi căscau ochii curioşi peste marginile geamurilor să vadă unde i-a teleportat somnul de prânz.

 

Cu surpriza prin ţară

Adresa nu i-o ştiam, baterie la telefon mai aveam vreun milimetru, dar voiam să fie surpriză până la capăt, nu s-o sun să-mi iasă înainte, cu emoţiile gata pregătite. Plănuiam să-i apar cu copchiii la poartă şi ea să caşte ochii mai mari decât burta-i de 38 de săptămâni. Dar trebuia să-i găsim poarta mai întâi.

Detectăm o turlă de biserică şi ni se pare cel mai logic s-o apucăm într-acolo; n-avem idee cât de mare-i satul ăsta şi câte biserici ar putea cuprinde, dar le luăm şi noi prin eliminare. „Asta pare ortodoxă”, zice bărbatul – nu ştiu care-a fost raţionamentul, n-am mai stat să cercetez problema – aşa c-am luat-o mai departe. Pe bordura unui pod dezafectat peste-un şanţ de pârâiaş secat lâncezeau nişte minoritari – adică majoritari în zonă – o ea şi-un tataie în baston cu genul ăla de atitudine gură-cască-săru-mâna la orice străin. Sunt localnici, pân’ la urmă, poate merge să-i întrebăm: „Bună ziua! E vreo biserică evanghelică pe-aici?” – „Evanghelică?? Nu, doamnă, nu e evanghelică!” se cruci femeia bulbucând albul ochilor, de zici c-o întrebasem de ceva new age şi necurat. „Mai e vreo biserică prin sat?” – „Nuuu, asta e!”. E clar, trebuie să ne mulţumim cu ce-am găsit şi să căutăm mai bine.

asociatia renascendisSursa foto

Am întors maşina şi ne-am oprit cu botul în poarta casei parohiale. Nu m-am bucurat în viaţa mea c-am găsit o adresă de ONG aşa cum mi-a sărit inima când am citit pe plăcuţa de metal: Asociaţia Renascendis. Am trântit portiera, am trântit poarta şi-am dat buzna în curtea populată de un câine pe stilul „timpul trece, paza merge, noi ne facem că lătrăm” şi de nişte meri în plin rod, care, ulterior, au devenit foarte appealing pentru partea masculină a familiei. Am bătut regulamentar la uşa principală. Nimic. M-am aventurat la o intrare secundară, gen uşă de beci – din care, sincer, speram să nu iasă nimic. And it didn’t. Am început s-o strig pe Alina cu vocea-mi inconfundabilă, deja o dădeam dracului de surpriză, numai s-o găsesc odată. Nimic. Totuşi, poarta e deschisă, iar cheile – pe dinăuntru. O fi la baie; o fi la magazin; o fi la spital, să nască, au plecat în grabă şi-au uitat cheile în broască. Mă-ntorc dezamăgită la maşină, cu surpriza dezumflată. „Stai aici, că o găsesc eu”, zise bărbatul şi dispăru după poartă. Da, bine….

Da, bine, că s-a întors cu maică-sa, iaca. Tot e ceva, că femeia venise şi ea tocmai de la Slatina. „Alina şi Radu sunt la un seminar în alt sat, apoi se duc la Făgăraş, pentru cumpărături… Nu vreţi să-i aşteptaţi? Nu vreţi să intraţi în casă? Nu vreţi să rămâneţi peste noapte?” În capul meu erau doar văleu şi ruşine că trebuie s-o refuz, dar eu cu casele atât de oldschool nu mă-mpac deloc, plus că nu eram echipaţi pentru aşa ceva. „Atunci, măcar sunaţi-i, în zona aia au semnal.” Aşa că mi-am călcat pe inimă, surpriza era oricum compromisă şi, la prima liniuţă răsărită pe coclauri, am sunat-o de pe telefonul mai sătul al bărbatului. Mi-a răspuns aşa de calm şi elegant, în stilul ei caracteristic, iar eu am luat-o tare din prima, ca nu cumva să nu mă recunoască deghizată sub acest număr de telefon: „Unde umbli, tu??! Am dat peste maică-ta acasă!” şi-am primit reacţia pe care acum o vedeam doar cu ochii minţii, dar aia era, fix aia la care mă aşteptasem: „Heeei, sunteţi în Felmer??” şi m-a umplut emoţia.

 

Am fost buricul pământului românesc

Ne-am întâlnit şi-am petrecut împreună vreo două ore la o terasă cu un meniu extrem de apetisant (pe care prejudecăţile mele nu l-ar fi plasat niciodată în Făgăraş), în singura zi probabil din toată istoria locului în care bucătăria era blocată cu o comandă imensă de pizza, un turn din Pisa de cutii mirositoare, aşa că n-am putut mânca nimic. Oricum, copiii aveau gustările lor, noi aveam emoţiile noastre, bărbatu-meu a găsit nişte urechi de porc la alimentara din colţ, aşa că toată lumea era plină de câte ceva.

Generic spus, am stat la taclale, dar oricine cu copil mic ştie că asta-i o exprimare extrem de generoasă, adică poţi dedica şi jumătate de oră unei fraze, în timp ce răspunzi la „de ce?”-uri pe bandă rulantă, la zeci de „Maaamiii!”, mergi la baie că face pipi, mergi prin împrejurimi că vrea să exploreze, vrea apă, vrea să mănânce, vrea să ştie când plecăm. Bonus ăla şi mai micu’, care vrea orice, numai în căruţ să stea liniştit nu. Îl şi înţeleg, la cât au amorţit în maşină până la acest punct.

Dar în ciuda acestor deraieri de interacţiune cu draga mea Alina, am avut două ore de feeling ca-n facultate, chiar dacă vorbeam de naştere, alăptare şi kinderi, şi n-am regretat o clipă drumul încurcat pân-acolo, nepotrivirea de program sau lunga şi infernala întoarcere acasă, cu ultimii 30 de kilometri urlaţi de Buflea din toate puterile lui de super-bebeluş, în ciuda întregului nostru repertoriu de cântece pentru toate vârstele, doar pentru că îi era foame şi ne-a prins nepregătiţi. O revăzusem pe draga mea prietenă după atâta timp şi-am regăsit-o la fel de plăcută şi reconfortantă; trecuserăm prin nişte locuri minunate, pe care nu ştiu dacă le vom mai vedea vreodată; şi-am străbătut chiar inima României – de fapt, ceea ce obişnuia să fie satul Dealu Frumos (judeţul Sibiu), unde o plăcuţă te avertizează: „Nu uita, tocmai ai trecut prin centrul ţării” până s-a recalculat problema şi s-a stabilit că, de fapt, Făgăraşul însuşi ar găzdui acest punct central, treabă mult mai puţin spectaculoasă.

centrul tarii dealu frumosSursa foto

Şi, în tot acest „moft” al meu, care a durat aproape toată ziua, copiii au fost nişte eroi, adevărate monumente de răbdare. Nici că puteam să cer mai mult de la ei, iar când or creşte, ziua în care am revăzut-o pe Alina o să fie clar pe lista lucrurilor pentru care o să le mulţumesc.

 

Post Scriptum

Dat fiind că m-a mai întrebat lumea de trucuri pentru drumuri liniştite cu maşina în familie, iată câteva lucruri pe care noi le facem sau nu, întru liniştea habitaclului. Vorbim de drumuri lungi, da? Nu despre deplasări loco, la astea presupun că n-are nimeni probleme:

baby_on_board_2365945b_20172400Sursa foto

 

  • Mereu plecăm la drum pe somnul de prânz (de câteva luni încoace, slavă Domnului, ăştia doi se pupă din punctul ăsta de vedere). Dacă e absolut necesar s-o luăm din loc de dimineaţă, asta se face pe primul somn al lui Buflea, adică în jur de 09:30, şi avem cel puţin o oră de linişte garantată.
  • Avem grijă să luăm accesoriile preferate ale fiecăruia, cu ajutorul cărora copiii se liniştesc dacă se inflamează lucrurile. În atenţia tuturor foarte proaspeţilor şi viitorilor părinţi în premieră: faceţi tot posibil ca ăla micu’ să îndrăgească ceva, o jucărie, un prosop, o suzetă, o tetină, o lingură de lemn, un carusel, orice poate fi ros şi luat la purtător; copilul îl va asocia doar cu sentimente linişitoare, iar viaţa voastră va fi mult mai uşoară. Noi avem aşa: un Mickey Mouse din pluş şi un biberon gol de ros pentru cel mare, respectiv un prosopel din bumbac şi biberonul cu apă (care, în curând, se va transforma cu siguranţă tot în „biberon gol”) pentru cel mic.
  • Nu înfundăm copiii cu sticksuri, covrigei, dulciuri, nici măcar fructe aiurea numai ca să tacă din gură. Orele de masă şi de gustări alea sunt, acasă ori pe drumuri.
  • Singurul dispozitiv electronic folosit pentru petrecerea timpului la grupa mică este tableta, pe care copilul mare mai vizionează videoclipuri pe YouTube. Însă pot număra pe degete drumurile cu o astfel de situaţie, care, oricum, nu poate dura mai mult de jumătate de oră (ceea ce, la un drum de 5-6 ore e un mizilic). Copilul mic nu are verde la tehnologie şi sper ca lucrurile să rămână aşa cel puţin până la vârsta de doi ani, ca în cazul lui frate-său.
  • Cântăm. Mult. Adică eu cel mai mult, ei pe ici-colo, fiecare după posibilităţi. Am trecut de mult peste complexele vizavi de dotările mele în canto şi peste orice critici mi s-au adus în direcţia asta de-a lungul vieţii. Dacă alor mei le place şi-i linişteşte, e tot publicul care-mi trebuie. Asta-i o activitate destinată, în principal, distragerii atenţiei plictisite a mezinului.
  • Discutăm treburi diverse, facem jocuri de cuvinte, dezvoltăm vorbirea – evident, copilul mare e implicat în asta, Buflea cască ochii la noi şi sper să-i rămână ceva.
  • Ne uităm pe geam şi povestim despre ce vedem. Şi cred că puţine lucruri îmbogăţesc copiii precum uitatul pe geam într-o călătorie. Oricum, şinele de tren sunt, de câteva luni încoace, vedetele oricărei discuţii de voiaj. Aşa că le mai folosim ca „momeală” când ăsta mare îşi pierde răbdarea.
  • Ne uităm pe cărţi, reviste, pliante – dacă am avut inspiraţia să ne accesorizăm cu aşa ceva.

În general, ajungem cu gura uscată şi capul mare la destinaţie, dar nu cu tendinţe sinucigaşe. Succes şi drum bun!

 

Sursa foto articol

Share