„Ce se poate face la noi, prin medicul de familie, e mult mai mult decât ce se poate face prin medicul de familie în Anglia”

investigatii medic de familie

Un medic de familie mi-a deschis ochii asupra felului în care noi, ca cetăţeni, şi posibili pacienţi putem ajuta sistemul de asigurări de sănătate să sufere mai puţin. Şi, implicit, pe noi înşine.


Probabil că frustrările mele faţă de sistemul medical românesc, cel susţinut din contribuţiile poporului, cel care ar trebui să ne „dea înapoi” ce ne trebuie atunci când ne trebuie, sunt, în mare, similare cu ale oricărui concetăţean plătitor de taxe şi impozite în mod regulat şi doar ocazional bolnav:
nu sunt „fonduri” pentru analize şi investigaţii; spitalele sunt jalnice, de la clădirea în sine, până la dotări; iar pachetul de asigurări de sănătate de stat  include şi statul la cozi, înscrierea pe liste interminabile pentru investigaţii, condiţii de lucru şi interacţiuni interumane de calitate mult mai îndoielnică decât „la privat” etc.

Nu vreau să aduc în discuţie elementul „şpagă pentru doctori” pentru că nu aprob şi nu am practicat aşa ceva când am apelat la specialişti din sistemul sanitar românesc susţinut de contribuabili; de asemenea, cred cu tărie că asta ţine, în mare parte, de felul de a fi al pacientului voit „umil” şi neajutorat.

Sunt de acord că „sistemul” este departe de nivelul de decenţă pe care îl merită orice bolnav, că avem, din plin, motive de hulit autorităţile – indiferent de culoarea politică – ce au trecut pe la cârma acestui stat şi, implicit, sistem medical, dar te-ai gândit vreodată cum ai ajutat tu sistemul?… în afară de a accepta, scrâşnind din dinţi, să ţi se bage mâna în ştatul de plată, lună de lună, pentru celebrele contribuţii în schimbul cărora consideri că primeşti prea puţin, desigur.

Nu-mi place deloc agitaţia vremurilor în care trăim acum, în România, iar calea mea de a mă împăca cu ele şi a mă integra în trend-ul de proteste este să-mi manifest revolta sub forma unui mic proces educaţional, desfăşurat pe reţeţele de socializare şi aici, pe blog. Bine, încă de pe băncile Facultăţii de Jurnalism am învăţat că trebuie să ne şi educăm publicul, nu doar să-l informăm şi distrăm, aşa c-am încercat să fac asta, în mod subtil, pe tot parcursul activităţii mele în presă. Însă acum totul trebuie să fie mai evident, ca să ne băgăm minţile în cap ca popor.

Interviul de faţă face parte din acest demers educaţional pentru că ar trebui să deschidă ochii oricărui cetăţean, indiferent de starea sa de sănătate, asupra comportamentelor corecte vizavi de sistemul medical susţinut de contribuabili (evit să spun „sistem medical de stat” pentru că sunt nenumărate instituţii medicale private aflate în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate). Ce se întâmplă dacă nu te duci la analize sau ce se întâmplă dacă te duci prea des; ce se întâmplă dacă analizele nu îţi sunt corect puse în context şi nu ceri o a doua părere; ce se întâmplă dacă nu faci nimic în urma analizelor.

dr Marinela Stanculete medicina familie intermedicas
Şi când zic „ce se întâmplă”, mă refer la impactul asupra sistemului medical ca şi mecanism economic. De asemenea, în afară de acest aspect, trebuie să privim mai larg, în direcţia impactului pe care acţiunile nefavorabile ale pacienţilor şi specialiştilor din sistem deopotrivă îl au asupra forţei de
lucru din România şi asupra economiei, în general.

Mai simplu: fondurile cheltuite pe asistenţa medicală a unui individ care nu s-a căutat la timp şi a ajuns, în cele din urmă,  la probleme grave ar fi putut fi cheltuiţi mai just, acolo unde este cu adevărat nevoie.

La fel, fondurile utilizate inutil de cei care se caută toată ziua, dar fără a-şi rezolva, conform recomandărilor medicilor, problema – care, desigur, evoluează în spectru negativ şi are un impact tot mai puternic asupra individului, sistemului medical, economiei…

 


Nu am niciun merit pentru acest interviu, eu doar am pus întrebările potrivite unui specialist de înaltă ţinută morală, doamna doctor Marinela Stănculete, specializare medicină de familie şi medicină generală, Concierge Doctor Intermedicas.

Dumneaei mi-a deschis ochii asupra acestor probleme şi m-a înflăcărat să-mi adun toată priceperea pentru a transmite cât mai clar posibil îndemnul său la conştiinciozitate, echilibru şi decenţă ca beneficiar al sistemului de asigurări de sănătate:

 

La conferinţa de presă la care ne-am cunoscut, cineva spunea că face analizele copiilor la fiecare şase luni, iar dumneavoastră aţi răspuns că este prea des. Într-adevăr, analizele de rutină nu ar trebui făcute anual?

Ba da, dar şi aşa este prea des. Într-adevăr, probleme pot apărea şi într-o zi, darămite un an, dar acum vorbim despre recomandările din ghidurile medicale, care se referă la situaţiile previzibile. Ca metodă de screening, lucrurile sunt nuanţate în funcţie de: vârstă, sex şi, desigur, istoric medical personal şi familial. De aceea, este foarte importantă o primă întâlnire cu un medic şi, de asemenea, ar trebui ca cel care conduce screening-ul să se ocupe, ulterior, şi de urmărirea în timp a pacientului. Nu întotdeauna este posibil, dar aşa ar fi ideal. Sau măcar documentaţia şi concluziile să fie transmise de la un medic la altul.

Deci, persoanele adulte, între 18 şi 49 de ani, pe care nu le supără nimic, care nu se ştiu cu o boală cronică (evolutivă) şi care nu se află sub un tratament, au de făcut examenul de bilanţ medical o dată la doi ani. Este recomandarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

După 49 de ani, se schimbă lucrurile, pentru că apare necesitatea de mamografie, creşte incidenţa bolilor şi trebuie mers anual. La fel, dacă nu ne supără nimic şi nu ne ştim cu o boală cronică.

Pentru copii, ghidurile nu prevăd nimic din punct de vedere al screening-ului, decât clinic.

  • În primele luni de viaţă, există o periodicitate de întâlnire cu pediatrul, în perioada de sugar mare – 6-12 luni – există altă periodicitate (asta, evident, în afara episoadelor de boli acute sau incidentelor de sănătate);
  • Copilul preşcolar (1-3 ani) este bine să fie văzut de pediatru o dată pe trimestru (în afară de vaccinări sau situaţiile acute);
  • Preşcolarul mare (3-6 ani) este de văzut o dată pe an.

 

„Pentru copii, analizele nu sunt recomandate
decât dacă examinarea clinică sau istoricul familial
decelează ceva ce are nevoie de investigaţii.”
Dr. Marinela Stănculete

 

Adică nu e recomandat să înţepăm copilul în fiecare an?

Nu. Dacă are ritm de creştere şi dezvoltare normal, alimentaţie variată, dacă se încadrează în parametrii de normalitate, nu există recomandare în acest sens. Dacă există boli genetice în familie – nu vorbim despre cele cu miză foarte mare, pot fi şi cele cu o miză medie, boala celiacă, de exemplu, iar copilul nu are simptome, merită să faci o analiză care să-i clarifice toleranţa la gluten. De asta spun: o primă întâlnire cu medicul – care să urmărească apoi toate examenele de bilanţ – ghidează fluxul şi conţinutul ulterior al investigaţiilor.

 

Să revenim la adulţi…

Revenind la adulţi, 18-49 de ani, fără nicio problemă ştiută, analizele se fac o dată la doi ani. Dar este adevărat că, în Estul Europei, oamenii compensează diferite alte tipuri de nelinişti prin supraaccesarea de servicii medicale. Deşi în România nu există statistici adevărate, pot spune că suntem un popor mai bolnav ca şi paletă de suferinţe şi mortalitate decât restul Europei – la concurenţă cu fraţii limitrofi – dar tot se consumă multe servicii medicale, unele din propria iniţiativă a pacienţilor, altele din ghidarea incorentă, haotică, prin sistemul medical, de la medicina primară la cea terţiară. Se consumă mult şi prost.

De exemplu, să luăm colesterolul crescutşi vorbesc despre asta pentru că este una dintre cele mai frecvente situaţii şi pentru că, într-adevăr, colesterolul crescut este unul dintre cei mai importanţi factori de risc peste tot în lume, inclusiv în partea noastră de lume, pentru bolile cardio şi cerebrovasculare; există o adevărată marotă a românilor pentru câteva lucruri, printre care şi „colesterolul meu”, pe care, dacă ar putea să şi-l facă o dată la trei luni, l-ar face. De parcă dozarea în sine rezolvă ceva!

 

„La foarte puţini pacienţi vezi şi urmările investigaţiilor
pentru că, uneori, pacientul nu acceptă sau
nu configurează corect problema;
alteori, pentru că medicul nu îl ghidează corect.”
Dr. Marinela Stănculete

 

Nu facem analiza doar ca să o facem! Rezultatul nu va fi unul bun din varii motive, de la tulburări ereditare, la regimul de viaţă, dar dacă nu integrăm corect rezultatul în aprecierea riscului cardiovascular global şi nu adăugăm eventuale investigaţii ajutătoare, nu ajută la nimic.

Nu avem de ce să dozăm colesterolul la trei luni dacă pacientul are, de exemplu, 50 de ani (acum ieşim din zona de screening), este hipertensiv, dar nu este trimis la oftalmolog pentru un examen fund de ochi care să arate impactul – ce poate fi observat absolut neinvaziv – al acestui colesterol crescut.

Ne cam doare în piept la efort, nu groaznic, trece singură durerea, dar facem o electrocardiogramă în repaus – care arată bine, evident – şi n-ajungem niciodată să facem test de efort, darămite coronarografie. Sau ajungem când infarctul este deja în constituire sau deja constituit.

 

„Toate aceste cheltuieli mici nu duc la un beneficiu real pe sănătate.”
Dr. Marinela Stănculete

 

Despre ce boli cronice putem vorbi în grupa de vârstă 18-49 de ani în România? Numiţi-le pe cele mai frecvente, vă rog.

În România, putem vorbi despre obezitate, dislipidemii (valori crescute de colesterol sau fracţiuni cu valori îngrijorătoare ale colesterolului, sau valori crescute ale trigliceridelor, prezentând risc cardiovascular şi metabolic), tulburările funcţionale digestive (sindromul de intestin iritabil, boala de reflux gastroesofagian), tulburările din spectrul psihiatric (tulburarea anxioasă şi tulburarea depresivă sunt challenger pentru cele organice menţionate anterior).

 

Pentru aceşti pacienţi se recomandă screening-ul anual?

Dacă ei sunt diagnosticaţi, atunci ieşim din sfera de screening. Dacă o persoană merge la examenul de bilanţ şi se descoperă, de exemplu, că suferă de obezitate, din acel moment intră pe linia de monitorizare şi tratare a bolii. Iar monitorizările nu mai sunt o dată la doi ani, ci mai des. Odată diagnosticată o afecţiune cronică, ea are ritmul ei general de monitorizare, evident particularizat ţinând cont de toate aspectele ce ţin de pacient.

 

Revenind la cei din grupa de vârstă 18-49 de ani, care nu se ştiu cu boli cronice, despre care spuneţi că ar trebui să-şi facă analizele o dată la doi ani: de ce există această politică publică de încurajare a examenului de bilanţ anual?

Este posibil ca eu să creditez autorităţile române, dar, în sine, intenţia nu este rea, pentru că eu cred că ţine de felul în care au dorit să impună o ritmicitate anuală, mai motivantă decât o ritmicitate la doi ani.

 

Pentru cine? Pentru pacient?

În principiu, da. Dacă ar şi funcţiona. Aici nu poţi învinui nişte instituţii sau nişte decidenţi la nivel de stat. Dacă ai de ales între a nu le spune oamenilor nimic şi a le spune să meargă anual, e preferabil să le zici „anual”. Dacă le spui la doi ani, o lălăie. Asta e psihologia omenească. Una este când trăieşti într-o societate în care compania de asigurări te cheamă să-ţi faci analizele, rămânând lucrurile în zona de „drept la sănătate”. Însă dreptul la sănătate ţi se limitează pe măsură ce tu nu îndeplineşti condiţiile pe care asiguratorul – indiferent că este privat sau de stat – ţi le impune ca screening, pentru a depista din timp boala.

Tu îţi poţi rezerva dreptul să nu te duci la analize după ce primeşti scrisoarea, dar, dacă nu te duci o dată, nu te duci de două ori, acoperirea asigurării tale scade. Sau îţi creşte prima de asigurare. Mi se pare un lucru foare sănătos.

interviu dr. marinela stanculete medic familie medicina generala intermedicas


La fel, ştiu că există o recomandare de a face aceste analize în luna în care te-ai născut…?

Asta a fost doar o chestie de gestiune administrativă şi, la fel, pentru a-şi aduce populaţia aminte când trebuie să meargă la medic. Nu mai este valabilă de mult, nici nu are vreun substrat medical. Era doar un „cârlig”, o mnemo schemă. Orice metodă de felul acesta este bună.

 

Care sunt analizele şi investigaţiile cuprinse în pachetul oferit de asigurările de stat?

Analizele sunt foarte multe! Ele nu sunt accesibile toate prin o unică verigă medicală, însă statul român nu a împărţit analizele în analize de screening şi analize în general – iar asta e şi bine, e şi rău. Global vorbind, sunt multe.

De exemplu, ce se poate face la noi, prin medicul de familie, e mai mult decât ce se poate face prin medicul de familie în Anglia. Mult mai multe. Şi, mai ales, nelimitat, adică de câte ori consideră medicul că trebuie recomandat. Nu există niciun fel de limită. Dacă un om merge la medicul de familie în fiecare lună şi vrea să-şi facă colesterolul, iar medicul de familie este de acord – asta neînsemând că e OK să fie de acord – în fiecare lună omul acela poate să-şi facă colesterolul. Chiar de trei ori pe lună. Nu există nicio limită formală.

 

„Unul dintre cele mai grele lucruri:
să îl tratezi pe pacient 
într-un mod adecvat
nevoilor sale obiective. Şi, în acelaşi timp,
el să fie mulţumit şi să nu aibă frustrarea
că a fost tratat cu zgârcenie.”
        Dr. Marinela Stănculete

 

E adevărat, mai există nişte controale de la Casa de Asigurări, dar este exact cum spun: mai există. Ele sunt aleatorii, atunci când sar în ochi nişte… hai, să zicem, abuzuri. Dar, cum miza financiară pe analiza aceasta nu este atât de mare, nu un colesterol făcut lunar alarmează Casa de Asigurări – presupunând că ar exista o grilă de citire a consumului.

Concret, analizele gratuite sunt:

  • Markeri de inflamaţie: VSH, proteină C-reactivă, fibrinogen;
  • Hemoleucograma completă cu formula leucocitară;
  • Biochimie: creatinină, acid uric, uree, colesterol, trigliceride, calciu, magneziu, fier potasiu, sodiu, transaminazele („analizele de ficat”, dar mai există şi analizele altor enzime pe care medicul le poate recomanda);
  • Electroforeza de proteine, fosfataza alcalină, funcţia tiroidiană – TSH (e arhisuficient pentru o evaluare de către medicul de familie). Suntem o ţară cu o incidenţă mare de hipotiroidie, dar există un consum mare pe analize de tiroidă.

Recomandările Societăţilor Profesionale de Medicină de Familie, conform ghidurilor internaţionale, referitor la analizele uzuale de screening sunt: hemoleucograma, glicemia, creatinina, colesterol, transaminazele şi examenul sumar de urină.

Astea sunt analizele de sânge şi urină pentru screening, la care se adaugă PSA – antigenul prostatic specific, pentru bărbaţii peste 45 de ani, frotiul Babeş-Papanicolau pentru femei – îl poate recomanda şi medicul de familie şi foarte bine că poate. Nu vă gândiţi la femeile de la oraşe, doar; gândiţi-vă şi la mediul rural. Decât să refuze să se ducă la ginecolog în oraşul aflat la mulţi kilometri, mai bine face local, prin medicul de familie, testul Papanicolau şi, dacă îi iese o displazie de col uterin, atunci ai cum s-o motivezi să meargă, totuşi, la ginecolog în oraş şi, astfel, ratezi mai puţin din cancerele de col uterin, care sunt cele mai frecvente în România.

 

Dar cine îi recoltează femeii la sat probe pentru testul Papanicolau?!

Asistenta. Aşa ar trebui. Dar să ştiţi că depinde de om, pentru că recoltarea ginecologică face parte dintre manevrele obligatorii pe care o asistentă generalistă le învaţă în şcoala de asistente medicale, nu e vreo filosofie. Că nu se practică lucrul ăsta e un alt subiect. Foarte dureros şi foarte real.

Deci analizele recomandate de ghiduri sunt puţine faţă de ceea ce este acoperit de asigurările de sănătate. Între acestea şi marele snop de analize şi investigaţii care poate fi recomandat de medicul de familie stă bunul simţ medical, în sensul de discernământ de acoperire a problemei şi limitare a consumului.

Din păcate, foarte mulţi medici – n-am cum să mă pronunţ dacă majoritatea sau nu, spun doar pe baza a ceea ce-am văzut în decursul anilor vizavi de investigaţiile făcute prin medicul de familie, cu care oamenii vin la consult – susţin un consum foarte mare de analize. Nu este în regulă ca, într-un examen de bilanţ pentru un adult, examen cu scop de screening, un adult asimptomatic, fără mari probleme în istoricul personal şi familial, să vezi toate analizele pe care Casa le permite medicului de familie. Dar, pentru că nu te costă direct, pentru că nu există nicio repercusiune, le scrii. Şi impresionezi plăcut şi pacientul că şi-a făcut multe analize.

Asta e diferenţa faţă partea vestică a Europei, de America, de Israel, de exemplu. Când omul merge la medic într-una dintre aceste ţări şi primeşte recomandări pentru nişte investigaţii, nu din prostie nu-şi pune problema „De ce mi-a dat doar analizele astea?!”, ci pentru că îşi asumă că medicul la care s-a dus şi cu care are un contract în acest fel – un contract care presupune nişte reciprocităţi de responsabilităţi şi beneficii – are discernământul medical şi situaţional în a-i recomanda investigaţiile necesare. E o chestie de educaţie a invididului.

E ca şi atunci când te duci cu maşina în service. Te duci cu maşina în service când vrei o diagnoză sau auzi un zgomot suspect, de exemplu. Dar dacă te duci în service ca să ţi se facă multe lucruri la maşină, deja este o abordare problematică.

Este foarte greu să faci asta cu fiecare om în parte. Au fost pacienţi nemulţumiţi de o primă, de o a doua întâlnire cu mine din acest punct de vedere; unii mi-au zis despre asta şi a fost bine, pentru că am putut să le şi explic. Eu, de regulă, le explic oamenilor de ce le recomand nişte investigaţii, dar nu am cum să le explic de ce nu le recomand alte investigaţii, pe care ei le aşteaptă. Dar, dacă mă întreabă, am cum să le răspund.

 

„«Voiam şi eu să văd cum stau!”
este expresia generică a celor nemulţumiţi
că nu le-am dat şi alte investigaţii.»”
Dr. Marinela Stănculete

 

„Nu mi-aţi dat să fac o ecografie abdominală!” – păi, ecografia abdominală nu este o metodă de screening, decât după vârsta de 50 de ani şi doar pentru anevrismul de aortă. Nu înseamnă că, dacă facem ecografia abdominală, nu putem descoperi, să zicem, litiaza renală. Ba da. Dar litiaza renală nu e o boală care să-şi merite screening-ul.

 

Revenind la copii: îi spuneaţi că nu sunt necesare analize, dar la grădiniţă li se cer în fiecare an. Cum rezolvăm situaţia asta?

Există nişte recomandări formale, valabile în toată Uniunea Europeană, făcute de forurile medicale ale UE, care spun că nu ai de ce să ceri examen coproparazitologic şi exudat faringian la intrarea în colectivitate. Cu toate astea, aceste analize sunt cerute în fiecare an, deşi ele pot fi foarte bine astăzi, iar, peste trei zile, nu mai sunt bine. Pentru că aşa se iau aceşti microbi!

 

Şi, atunci, când intră copiii, adolescenţii în programul de screening?

La 18 ani.

copil examen medical clinic medic de familie pediatruSursa foto

 

Am văzut o modă la mămicile din jurul meu sau prin online: aceea de a doza mereu fierul copiilor. Care este un comportament corect în acest sens?

Dacă vorbim despre un copil alimentat natural, cu o curbă de creştere normală, fără niciun semn clinic de suferinţă, n-ai de ce să-i dozezi fierul. Dacă este alimentat artificial sau mixt, cu atât mai mult n-ai de ce, pentru că formulele conţin fier. Ăştia sunt indicatorii: curba de creştere şi achiziţiile neuropsihice.

 

Dar ştiţi că există mulţi pediatri care recomandă, de rutină, suplimente cu fier copiilor mici.

Da, ştiu. Nici nu poţi formula un contraargument, pentru că dozele de fier recomandate, de obicei, sunt doze profilactice, care n-au cum să-i facă rău copilului, pentru că se adună, într-adevăr, la depozitele sale, dar se şi elimină.

 

Dar este o cheltuială pentru părinţi, totuşi!

Cu siguranţă! Şi nu e în regulă să fie aşa. După cum spuneam: este o problemă de discernământ şi de bun simţ medical şi situaţional.

 

Ce boli pot scoate la iveală analizele uzuale?

Dislipidemiile; creatinina poate să arate insuficienţa renală silenţioasă, în etapele ei care durează ani de zile; hemoleucograma – anemiile, leucemiile, trombocitozele, anomaliile structurale ale globulelor roşii; transaminazele ne vorbesc despre citoliză, adică despre moarte celulară, ale cărei valori ne pot vorbi despre hepatită, ciroză, steatoză hepatică, calculi biliari… spectrul este foarte larg.

Mai putem depista diabetul şi tulburările prediabetice, distrofiile musculare, miozitele, anemiile, leucemiile – nu toate, dar majoritatea; tulburările trombocitare, infecţiile urinare – mai ales cele silenţioase, litiaza renală silenţioasă.

 

„Noi, est-europenii, suntem foarte axaţi pe investigaţii,
însă destul de reticenţi sau delăsători
în acţiunile pe care ar trebui să le întreprindem
pentru sănătatea noastră, înainte de a ajunge la investigaţii
sau în urma investigaţiilor medicale.”
dr. Marinela Stănculete

 

Leucemiile, în accepţiunea populară, înseamnă cancer, corect?

Este o formă de cancer al sângelui. Să ştiţi că, de mulţi ani, analiza VSH (viteza de sedimentare a hematiilor) a fost scoasă din analizele de screening pentru că era nu este un marker de inflamaţie absolut. Are foarte multe variabile care îi denaturează valoarea de analiză de screening. În mentalul popular, este deseori asociată o valoare crescută a VSH cu cancerul.

 

Dar în afară de acest tip de cancer, mai poate fi depistat alt tip prin analizele de screening?

Din păcate, în ce priveşte cancerele, examenele de screening sunt preţioase doar pentru cinci dintre ele: cancerul de prostată prin analiză de sânge, cancerul de col uterin prin examenul Babeş-Papanicolau, cancerul de colon prin colonoscopie, cancerul de piele prin dermatoscopie şi cancerul mamar prin mamografie – peste 40 de ani; sub 40 de ani, este teritoriu neacoperit.

 

Păi, ecografia de sân nu face nimic?

Prea puţine. Pentru că screening înseamnă a depista o boală asimptomatică în stadiile ei incipiente. Sigur, noi ne dorim s-o descoperim cât de devreme se poate. Şi dacă o descoperim când nu dă semne clinice şi tot e un avantaj. Dar dacă n-o descoperim într-un stadiu incipient, acela nu mai e screening. Nu există o metodă de screening  pentru cancerul de sân sub vârsta de 40 de ani. Se poate face autopalpare – şi asta recomandă ghidurile internaţionale, ca palparea să fie făcută trimestrial de către femeie, într-o anumită perioadă a ciclului menstrual, şi, anual, de către medic: medicul ginecolog, medicul de familie, medicul endocrinolog.

Ecografia nu ne poate arăta semnele foarte incipiente ale cancerului de sân, care nu este tumora. În stadiile incipiente nu apare tumora. De multe ori, apar nişte calcificări cu un caracter suspect doar la mamografie, nu la ecografie sau RMN.

 

Practic, cifrele de pe fişă îţi arată dacă este o problemă…

Şi începi să sapi în direcţia potrivită. Vorbeşti cu omul: a făcut vreun efort mai mare de curând? A fost răcit? A luat vreun medicament? A consumat alcool? Pentru că toate acestea sunt condiţii nepatologice directe care pot creşte transaminazele pentru o perioadă de timp, fără nicio implicaţie. Şi cel mai indicat este să verifici şi normalizarea valorilor la 2-4 săptămâni. Dacă nu este vorba despre niciuna dintre aceste situaţii, începi să „sapi” conform ceea ce se numeşte „algoritm de diagnostic diferenţiat”. Lucrurile se petrec ca într-o piramidă aşezată invers. Pe lume există foarte multe investigaţii posibile, ele nu pot fi cuprinse toate în procesul de screening.

 

Pe această cale transmit Intermedicas mulțumiri pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu. Iar vouă vă urez să fiţi cetăţeni responsabili şi pacienţi ponderaţi, atenţi la sănătatea voastră şi bine informaţi!

Sursa foto articol

 

Share