Cea mai lungă zi nici nu ştii când va fi

femeie depresie greutati tristete

Ziua de ieri a fost una cu potenţial de luat câmpii. Când am ajuns, în sfârşit, la sală, mi-am făcut o cruce mare c-o ganteră că s-a sfârşit. Totuşi, m-am pripit un pic.

 

– Măi, doctorul a venit la vizită azi?

– Da.

– Şi s-a uitat „acolo”?

– A zis doar că operaţia a mers foarte bine şi să mă duc să-mi schimbe pansamentul. Şi, când m-am ridicat să mă duc la sală, m-a luat ameţeala şi doctorul a zis să stau pe pat, să îmi revin…

– Păi, normal, că de când n-ai mai mâncat… Păi, şi n-au venit să-ţi schimbe pansamentul în salon?

– Nu, n-a mai venit nimeni. Mi-au scos şi sonda aia…

– Auzi, dar tu de când n-ai pansamentul schimbat??

– De ieri, de după operaţie…

Şi cum vorbeam eu aşa, la telefon, cu maică-mea, internată şi proaspăt operată la Floreasca, m-a luat vâjul la mansardă, o tornadă în stomac şi m-am răcit. Am încheiat conversaţia cât mai natural posibil date fiind condiţiile şi, prin negrul din faţa ochilor, m-am împleticit până pe canapea. Starea de rău era puternic impregnată de revolta faţă de tratamentul primit de maică-mea în spital, aşa c-am sunat-o pe soră-mea, mult mai la curent cu situaţia (eu fusesem plecată peste weekend), ca să vedem ce e de făcut. Şi am ajuns la concluzia că ne întâlnim acolo şi facem scandal.

 

Am plecat așa în lume: ruptă-n fund pe bune!

Până mi-am făcut geanta de sală – zic: „o pun în portbagaj, nu se ştie dacă mai ajung pe-acasă” – până m-am îmbrăcat, i-am cumpărat nişte de-ale gurii de regim, ce mi-a zis că poate consuma, mi-am luat o cafea şi m-am strecurat, uneori la limita legalului, prin trafic, până am ajuns la spital, soră-mea deja vorbise cu doctorul şi îi confirmase că totul era bine, iar pansamentul îi fusese schimbat.

– Păi, nu mergem s-o vedem? Să-i duc şi astea? Aka punga cu iaurturi şi brânză de vaci. 

– Păi, programul de vizite e de la trei. Nu ştiu dacă te lasă să intri. Eu am văzut-o când am fost la doctor. Hai, să vedem, poate te lasă.

Mai liniştită că maică-mea e, de fapt, mai bine decât o auzisem la telefon, mai venită în fire după semi-leşinul de dimineaţă şi agitaţia de după, mergând aşa, pe culoarul de la intrare, mă montam să dau piept cu vreun bătrânel fioros plantat la lifturi, gardianul orelor de vizită. Şi, cum bălăngăneam stânga pe lângă coapsă, simt cum nişte asperităţi anormale pentru fusta mea netedă şi dragă din piele (mă rog, „ecologică”, cum se zice acum) mă freacă-n palmă. Şi ajung la concluzia că găzduiesc, fără să ştiu, o turmă de pisici în şifonier, altfel nu-mi explic cum spatele fustei era brăzdat de tăieturi ca de gheare.

Constatarea îmi dezumflă mojo-ul şi pieptul pe care voiam să-l dau cu domnul paznic, ce s-a dovedit a fi mult mai în floarea şi puterea vârstei decât ce-mi imaginasem eu, implacabil la ochii mei albaştri şi fusta scurtă din piele (care arăta bine frontal, deci nu se pune catastrofa pe care o ascundeam la spate). „Nu se poate, orele de vizită încep la trei!” şi, cu mari rugăminţi, a lăsat-o doar pe soră-mea să-i ducă punga cu mâncare, că faţa ei îi era mai familiară, şi-aşa comitea o infracţiune că o lăsa doar pe ea să urce cinci minute.

Treaba rezolvată, am zis să bem un cico pân’ la trei, aşa că ne-am aşezat la o cofetărie de peste drum, unde mi-am luat o apă minerală şi două cupe de îngheţată de cafea, că tot n-apucasem să iau prânzul şi nici să consum cine ştie ce din băutura de gen din maşină.

 

E un clişeu monumental să ţi se facă rău în spital

Aştia doi, soră-mea şi bărbac-su, au plecat în treburile lor, eu am urcat s-o văd pe maică-mea. Băi, decent la Floreasca: nu miroase a spital, nu cade tencuiala de pe pereţi, nu e cald de mori; maică-mea e într-o rezervă cu trei paturi, cu baie proprie, cu frigider ca lumea, nu chichineţe din alea de hotel, ca pe vremea internărilor mele, cu aer condiţionat – din păcate, fix deasupra capului ei, aşa că iese din calcul, cu mobilier din care nu cade nimic.

„Atenţii” tot se mai dau, mai ales la asistente, pentru diverse servicii – se poartă hârtia de 10 lei, aşa că i-am mai schimbat maică-mii nişte bani, deşi nu aprob mersul ăsta – dar atmosfera generală parcă nu mai e aşa de horror faţă de ce ţineam eu minte din experienţele de gen ale propriei copilării – bine, plasate într-un spital din Vaslui – sau, mult mai recent, din experienţa cu spitalul de copii Grigore Alexandrescu, unde am fost internată cu Tudor câteva zile în primele sale săptămâni de viaţă, adică acum cinci ani.

Anyway, eu tot o întrebam pe maica-mea de ce mai are nevoie, dacă să-i aduc ceva, să-i cumpăr ceva, să-i gătesc ceva, ea tot îmi detalia cum au decurs pregătirile pentru operaţie şi ce-şi aducea aminte din timpul procedurii pentru care i s-a administrat anestezicul în coloană, cum a simţit când au tras, au scos, au tăiat, au… auleuuu, că m-apucă iar răul, dar ea credea că glumesc când tot o rugam să se oprească, aşa că îi dădea înainte cu sângele şi pansamentele şi găurile în vene pentru perfuzii, că, la o bucată de povestire, m-am lăsat pe vine între paturi, aşa, cu tocuri şi fustă din piele – acum mi-am adus aminte că era şi ruptă, că pe moment, puteam să fi fost şi-n fundul gol, că nu mă interesa – iar maică-mea se ridicase într-o rână, dând să se ridice din pat: „Să mă duc să chem pe cineva?.  

Mama tot mamă pentru copilul ei, dar mie mi se părea de râsu’-plânsu’ această situaţie şi mă străduiam s-o reglez prin respiraţie, că ce mi-e un travaliu, ce mi-e un aproape leşin, mi-am adus aminte instant de cursurile Lamaze făcute înainte de prima naştere. Femeile din celelalte două paturi, plus un vizitator al uneia priveau la mine ca la teatru, aşa că, după câteva minute din astea de uitat ca la urs, am răspuns cu cea mai mare uşurare la telefonul care făcea hărmălaie în poşetă.

Cu el la ureche m-am scurs pe lângă perete până la toaletă, unde cele zece minute de conversaţie business m-au pus pe picioare şi m-au absorbit aşa de zdravăn, că abia târziu am remarcat-o pe maică-mea cum striga din fundul patului „Maaai înceeet, vorbeşte mai înceeeet!”. Aşa c-am încheiat şi profitând, de reîmprospătarea mea, am tulit-o la magazine şi farmacii, să strâng cele necesare bolnavei.

Cât am umblat, cât am mai stat cu ea la întoarcere, până am ajuns la maşină, bântuită de durerea de tălpi de la tocuri şi de suflet de la fusta ruptă, trecuse de patru. Rezervare la antrenamente aveam începând cu şase şi-un sfert, eram nemâncată, departe de casă, departe de sală şi cu o nevoie imperioasă de o fustă nouă. Dar, măcar, aveam echipamentul în portbagaj. Aşa că am luat-o direct spre complexul comercial care găzduieşte World Class-ul unde aveam eu treabă, cu gândul să-mi rezolv pe-acolo ţinuta şi apoi stomacul şi, în cele din urmă, fizicul.

 

A fost o zi specială: am murit şi înviat… înainte de sală

Cu multă scotoceală şi frustrare intensă, am găsit la singurul magazin de haine mai răsărit din galeria comercială o fustă din dantelă, pe care n-aş fi pus-o sub bluza mea cu animal print nici într-o sută de ani – excepţie făcând, desigur, situaţia în care mi se rupe fusta -n fund în mijlocul târgului. Dar îmbrăcată, cât de cât, coerent, însă absolut îngrijit acum, am organizat un prânz târziu spre cină, chiar, din piept de pui, orez şi salată de varză la food-court, din care-am luat câteva înghiţituri în mare grabă, cu jumătate de oră înainte de primul antrenament.

Mulţumită că ajunsesem cu bine pân-aici, iau geanta cu echipamentul din portbagaj şi mă prezint la recepţia World Class, cu adevărat oaza mea de relaxare în acel context, chiar dacă mă aşteptau două ore de rupt fibre musculare. Şi ce urmă din aproape-leşinul de mai devreme, din nervii cu fusta, din greţurile mâncatului prea rapid ar mai fi rămas prin mine, toate au îngheţat când a trebuit să prezint cardul de membru şi m-am răcit că nu găseam portofelul.

Trei gânduri şi-au făcut instant pârtie la mine-n cap: l-am uitat la food-court; mi l-au furat cândva pe parcurs; mi-a căzut în portbagaj când am luat geanta de sală. Am preferat să-l ascult pe ultimul şi să zburd – „fug” e mult spus în condiţiile de tocuri pe care mă aflam de aproape cinci ore – până la maşină, unde s-a şi confirmat. I was in.

Aşa că, doamnelor şi domnilor, după o zi atât de capricioasă, m-am apucat să-mi pun fizicul la treabă, iar pe la al nu ştiu câtelea set de mountain climbers îmi venea să vomit, aşa că m-am lăsat pe genunchi. Şi nu o singură dată. Primul antrenament m-a terminat, nici nu ştiu când am reuşit să beau un litru de apă, eu, care lucrez pe bandă rulantă, în general. Bine, Metabolic Workout nici nu este o clasă pe care o fac prea des, ca să fiu obişnuită cu ritmul său, aşa că m-a dus şi mai departe de limitele mele de confort faţă de cum mă împinsese ziua aia. 45 de minute mai târziu, când au intrat oamenii la BodyCombat, impresiile de la cunoscuţi asupra aspectului meu nu erau deloc favorabile.

Din fericire, plăcerea deosebită pe care o am de fiecare dată când fac acest antrenament, plus faptul că-l pot parcurge cu ochii închişi, cursiv, mi-au adus înapoi sângele în instalaţie. Deci, da, am plecat pe picioarele mele de la sală, machiată fresh, normal, gata pentru o rundă de Mega, la cumpărături pentru supă, compot. Pentru că: „Simioneasco, (asta e mama, iar ăsta care vorbeşte e doctorul), trebuie să mănânci! Şi nu că mănânci de-aici… lasă fata să-ţi gătească, că raţia pe care o dă Ministerul Sănătăţii de 10 lei pe zi de pacient nu-i suficientă!”

Ăăăă, nu v-am întrebat şi mă scuzaţi: voi cu ce zile de marţi vă „lăudaţi”?

Sursa foto articol

Share