Colectivizarea naşterii

Psycho-1030x781_1

Trebuie să scriu asta, că nu mai pot. Nici nu ştiu pe ce emoţie să pun degetul dintre alea care se rostogolesc prin mine de cinci zile, de când în jurul meu e numai moarte, iar eu încerc să dau viaţă. Mi-e şi ruşine, sunt şi nervoasă, sunt deprimată şi bucuroasă şi îngrijorată şi ofticată. Şi mi se pare că singura preocupare a lumii care ajunge până la mine este când nasc, dar peste tot în jur eu văd doar ştiri despre incendiu şi morţi şi campanii umanitare şi marşuri de protest. Şi parcă mi-e ruşine să mai nasc între toate astea. Şi ghici ce? Natura nu-i proastă, e reglată foarte fin. Aşa că strânge din buci şi nu vrea să-şi urmeze cursul sub asemenea stres.

Acesta nu este un text despre tragedia din Colectiv, ci despre tragedia mea în contextul ăsta.

Acesta este catharsisul meu.

 

O întrebare de o mie de stresuri

Sunt 12 zile de când am venit la Constanţa să nasc „cu blândeţe”: conştientă, netăiată, neanesteziată, nemedicalizată, în apă, cu bărbatul lângă mine. Acum doi ani, aceeaşi schemă mi-a luat două săptămâni, dar a meritat tot efortul, toată aşteptarea, toate cele patru kile ale copilului. De data asta, credeam c-o rezolv mai repede, totuşi, că doar calea e făcută deja. Plus că stresul şi graba sunt mai mari acum, că-l avem şi p-ăsta micu’ după noi şi pe alţi membri ai familiei s-aibă grijă de el cât om fi eu şi tac-su imobilizaţi prin spital.

După cinci zile de stat „degeaba” de când am sosit, timp în care moralul meu se chircea din ce în ce, cu fiecare dimineaţă de trezit burtoasă – de parcă m-aşteptam să nasc în somn – am pierdut dopul gelatinos. Eeee, o evoluţie! Deja nu mai eram pe low battery, aveam o certitudine că se apropie. Asta a fost joi. Ziceam că în weekend e rezolvată şi luni, cel târziu, suntem şi noi acasă, în formula mărită pe care-o aştepta toată lumea.

 

S-a dus naşterea pe apa sâmbetei

Vineri a bătut vântul ca la balamuc, o vreme de stat numai prin mall-uri, să se dea şi copilul în tiribombe. Urât mai e când bate vântul şi nu eşti la tine acasă, ci într-o casă aglomerată de nevoi şi dorinţe diferite, dar toată lumea cu aceeaşi aşteptare: să nasc odată! Nu de alta, dar are fiecare treburile lui în continuarea vieţii. Şi nici nu suntem cei mai compatibili oameni din lume adunaţi aici.

Vineri noapte m-am trezit să merg la toaletă, în programul normal de femeie gravidă. Vântul dinspre mare urla pe lângă casă pe toate laturile. Bărbatul se-ntoarce şi el pe partea cealaltă cu rugămintea să-l verific pe ăla micu’, poate s-a dezvelit. Intru la el şi mă ia o răcoare de bibliotecă, cam ciudat. Caloriferul e rece. Verific şi la noi – tot rece. Zic: s-o fi blocat centrala de la urgie; cobor s-o restartez.

După care-mi pun un pahar cu apă. Şi când îl duc la gură, nu-mi dau seama pe unde curge. Pe pantaloni şi pe jos curge din mine, pe gât apa din pahar. E una din cele mai stranii senzaţii pe care le-am experimentat vreodată, să fiu ca un furtun fără supape; să mi se rupă apa în timp ce beau apă. Am aşteptat să termin şi-am golit şi paharul. Cât de pe şoptite posibil am chemat bărbatul să mă ajute să strâng pe-acolo, bine că e gresie pe jos. „E belită”, zice el, cu ochii mici şi freza mare. „Mă duc să fac un duş. Culcă-te, te trezesc eu dacă e ceva.”, zic. Ceasul era 01:45.

 

Am tras şocul la sarcină

Nu cred c-a existat în istoria omenirii o femeie mai fericită că i s-a rupt apa. În sfârşit, dădeam drumul la treabă. Data trecută, când s-au rupt membranele de tot, m-au şi apucat contracţiile alea bune, de m-au rezolvat în trei ore jumate. Abia le aşteptam. Ştiu cum e durerea aia, ştiu cum trebuie s-o călăresc, numai să vină. Eram aşa de entuziasmată de zici că decolam spre ţări exotice, nu spre spital. Oricum, am zis: până n-am contracţii la 5-1-1, nici nu mă mişc de-acasă.

Mă pun pe budă şi deschid Facebook-ul; pe măsură ce feed-ul se refresh-uieşte, apar morţii. Într-un minut, mi se perindă pe sub degete tot ce se poate şti despre incediul din Colectiv la momentul respectiv, adică două noaptea fără câteva minute. O văd pe sor-mea online şi-o apelez:

„Cf?”

„Şocată p-aicea.”

„Am văzut treaba cu Colectiv. OMGeee”

„Da, nu-mi vine să cred cât de retardaţi au putut fi organizatorii ăia.”

„Vezi că mi s-a rupt apa acu’ 15 minute, te ţin la curent.”

„Lol. Aşa.”

„Atât. Te anunţ eu.”

Am făcut duş. Bărbatul era şi el pe poziţii, cu blugii pe el deja. Zic: „Eu m-apuc să mă machiez, să fie.” El s-a apucat să mănânce nişte salam de biscuiţi cu un pahar de lapte. Am dat drumul la tv şi ne-a apucat groaza. Deja uitasem că mi se rupsese apa, că aveam treburi importante de rezolvat în orele următoare; butonam între Facebook şi televizor ca să aflu tot ce se poate. Eram frustrată că B1 TV – unul din cele două posturi tv cu imagine cât de cât clară pe care le prindem aici, din lipsă de cablu – e cu un picior în groapă şi n-a avut resurse să transmită de la faţa locului, ci rula o penibilitate de talk-show în reluare; că TVR3 – cel de-al doilea post cu ştiri pe care ni-l permit undele gratuite – emitea ceva dintr-un univers paralel, cu soare pe cer şi recolte bogate; şi că Antena 3 avea mai mulţi purici decât un maidanez, dar măcar puteam vedea titlurile de pe burtieră şi auzi vocile reporterilor printre fâşâiturile de semnal execrabil.

Eram o jurnalistă frustrată de lipsa informaţiei, dar şi a contracţiilor. Pentru că totul a intrat în stand-by după ce mi s-a rupt apa. I-am zis bărbatului: „Dacă nu se mai întâmplă nimic până mă termin de machiat, mă duc să mă culc.” Şi, sincer, am lălăit-o maxim, că poate-poate. Era spre patru dimineaţa când ne-am băgat la loc în pat, cu gândul mai mult la sărmanii oameni arşi într-un club în care şi bărbatu-meu a mers de câteva ori – şi, poate, ar fi mers şi-n seara respectivă dacă n-am fi fost în situaţia de faţă – decât concentraţi pe marele moment pe care-l aşteptam deja de-o săptămână-n deplasare.

 

Ciclul vieţii trebuie să continue!

După ce-am visat că născusem fără nici măcar o durere-n cot la mine-n baie, dimineaţa de sâmbătă a fost ca oricare alta. Am zis să mergem, totuşi, la clinică, să verificăm burta şi pe dinăuntru, că pe dinafară îmi părea mai lăsată şi mai goală. Am lăsat patru milioane pe-o ecografie, un TNS (test non-stres) şi-un tuşeu vaginal, din care-am aflat că mi s-a rupt o membrană din două, că ăla micu’ dinăuntru e ok şi mai are un pic de lichid în care să se bălăcească. Şi contracţii 25%. Un rahat. Mi-au propus internarea, am refuzat; m-au pus să semnez pentru asta şi pentru că „îmi asum riscurile pe care le cunosc”. Şi că o să vin zilnic la monitorizare, să nu cumva să sufere copilul. Asta fac.

Ne-am văzut în continuare de viaţă, de grozăvia din Colectiv. Era peste tot, n-o puteam evita. În curând, am aflat că aveam nişte cunoscuţi în club, dintre care unul e ba mort, ba dispărut. Iar spre seară a picat vestea oribilă că unul dintre cei mai buni prieteni ai bărbatului era la concert şi a ajuns în spital în stare incertă, cu arsuri pe 40% din corp.

plopegg-milo-moire-e1398282795558

Sursa foto

Suntem la peste 200 km distanţă de locul tragediei şi tot simţim cum ne înconjoara moartea. Pe Facebook şi la televizor se învârte totul în jurul subiectului; lumea din jur vorbeşte numai despre asta; pe băiatul acela pe care l-am cunoscut în primii mei ani de Bucureşti, printr-o conjunctură destul de personală, nu l-au găsit încă, nici viu, nici mort; telefoanele de la prieteni sunt cu veşti de la spital. Bărbatu-meu e dărâmat, ar fi alergat acolo într-un suflet. Eu aş fi alergat să donez sânge, să mă implic în campanii, să ajut cu cele de trebuinţă. Dar nu pot, că eu trebuie să nasc şi am nevoie de toate minţile aici şi nu mai vreau s-aud de povestea asta întoarsă pe toate părţile.

Îmi impun o atitudine egoistă şi încerc să mă concentrez să simt, noapte de noapte şi zi de zi mişcările copilului din burtă, care mai are un pic şi rămâne pe uscat, dar de ieşit nu se dă ieşit. Bine măcar că fiecare drum la clinică, fiecare test arată că e bine, că mai rezistă. Nu la fel pot spune despre bugetul nostru, că plătim fiecare examinare. Până la naştere, cred că mai plătim încă una. Dar nu se compară cu pierderile suferite de oamenii din Colectiv, de familiile lor, de prieteni, de societatea românească. De-asta mi-e ciudă, că eu mă gândesc mai mult la binele meu şi-al copilului din mine decât la marele bine, al tuturor românilor. Chit că nu m-ar fi primit nimeni să donez sânge sau nu m-ar fi lăsat bărbatul, în primul rând, să particip la proteste. Şi-n acelaşi timp mă învinovăţesc că mă las distrasă de această ciudă şi i-o transmit copilului şi poate d-asta nu vrea să iasă afară. E un haos.

Aş fi putut de zece ori pân-acum să fac cezariană; la ecografia de sâmbătă, copilul avea deja 3,9 kile – şi asta estimat, că nu-l mai pot vedea în întregime acum, deci e posibil să fi sărit deja de 4; din măsurători, este perfect dezvoltat fizic, aşa că, teoretic, e pregătit pentru lumea asta, nu? Sau i-aş fi putut cere doctorului să-mi rupă şi a doua membrană, să terminăm circul odată! Dar nu vreau să-l deranjez şi mă îmbărbătez mereu că totul se întâmplă cu un motiv.

Rudele care ne ajută pe-aici cu Tudor – care, oricum, e cel mai întors pe dos de când îl ştiu eu, de doi ani şi trei luni de când l-am născut – vin şi pleacă, au şi ele treburile lor pe-acasă. Ieri am apelat la ultima soluţie la care ne-am gândit deocamdată: a venit soră-mea, care nu poate sta nici ea cu noi mai mult de 2-3 zile. Dup-aia, nu ştiu… Deocamdată, suntem mai relaxaţi, cu gura asta de aer tânăr şi cu veştile tot mai bune de la spital de-acasă. Azi e soare şi vântul nu mişcă nicio frunză. La Bucureşti, oameni ca mine fac să se întâmple lucruri grozave pentru ţara asta. Vreau să cred că şi urmaşul meu, care se codeşte, încă, să vină pe lume, va purta în el acest foc revoluţionar. Altfel nu ştiu cum să-mpac toate vocile astea încrâncenate din capul meu şi să-mi văd de dat viaţă.

 

Sursa foto articol

Share