Cu conştiinţa-n faţă dis-de-dimineaţă

baiat suparat discutie parinti machiaj

Vorbesc despre drama prin care trece familia noastră în majoritatea începuturilor de zi, moment care poate fi mai intens ori mai uşor trecut cu vederea, în funcţie de ora de sculare a celor doi copii pe care-i am în dotare. Şi de a mea stare, desigur.


De partea cealaltă a mesei, Tudor mă împunge cu cele mai pline de reproş priviri pe care le poate produce un copil căruia nici măcar nu i s-a limpezit privirea de somn.

– Nu vreau să te mai machiezi!, răbufneşte miorlăind.

– De ce?!

– Pentru că durează mult!… mai ştii, într-o zi când nu te-ai machiat şi ne-am aşezat la masă direct… ? – mamă, i-a rămas dimineaţa aia între amintiri de zici că i s-a schimbat viaţa înainte de micul dejun. Ce-i drept, durează vreo jumătate de oră toată boiala, cu băut de ceai şi ascultat ştirile, dar, de obicei, totul se petrece înainte să facă ochi restul familiei.

– Da, Tudor, pentru tati se grăbea şi ne-am aşezat la masă mai devreme ca să ieşiţi odată din casă. Dar eu tot m-am machiat, după ce-aţi plecat. Dar azi am şi eu mai multă treabă, nu vreau să stau să mă machiez după ce plecaţi voi!

– Să ştii că mama lui Eric nu se machiază!

– Şi? Ce treabă ai tu cu mama lui Eric? Nu trăieşti acasă la Eric, trăieşti aici, cu noi, iar eu mă machiez!

– Dar m-am săturat să aştept!! bine, în general, Tudor s-a „săturat să aştepte” imediat ce comandăm la restaurant, când ne-am aşezat la coadă la Mega, când stăm în trafic sau alt copil se dă în leagănul la care el jinduieşte. Mai există şi variaţiunea „durează mult” care se aplică şi în cele de mai sus, plus în situaţii despre care ai crede că nu pot fi puse sub semnul întrebării, de genul: „Hai la baie, că faci pe tine!” – „Nu vreau, că durează mult!”.

Ştiu: se spune, în general, că ăştia micii n-au răbdarea antrenată, că noi, părinţii le suntem datori cu acest antrenament prin explicaţii, jocuri şi implicarea lor în situaţii reale care necesită aşteptare. Dar asta presupune să fim noi înşine dotaţi cu aşa ceva mai întâi. Şi s-o deţinem în cantitate suficientă astfel încât să n-o consumăm pe toată după primele şase luni de nopţi nedormite din viaţa de părinte, de exemplu.

– Băi, Tudor, ţi-am mai zis: te-ai trezit prea devreme! Cu cât te trezeşti mai devreme, cu atât aştepţi mai mult să termin!

– Dar nu mai am răbdare!!

– Pe bune, ţi-e aşa de foame?

– Da!!

– Serios?! Parcă văd că iar te pui la masă, mănânci două guri şi zici că nu mai poţi! Haide, lasă-mă să termin, te rog.

Normal că ştie că am dreptate, că mă bâzâie doar din plictiseală, nu din vreo disperare abisală. Pleacă cu coada-ntre picioare să mai zacă un pic pe canapea şi, parcă văd că, fix în momentul când m-apuc să-mi strâng sculele – „în sfârşit!” – îl apucă şi pe el dragul de frate-său, cu care încinge un joc ad-hoc.

Prin urmare, va fi rândul meu să mă rog de el să vină la masă. Placa obişnuită este: „Tudor, hai, vii la masă? Dacă nu vrei, nu e nicio problemă, mănânci la grădiniţă!” şi, de cele mai multe ori, funcţionează. Gândiţi c-ar trebui să mă enervez la modul: „Băi, băiatule, m-ai frecat atâta să mă termin de machiat şi acum nu mai vii să mănânci!”? – da, se mai întâmplă şi asta, dar nu face decât să crească tensiunea din incintă şi nici nu-l va învăţa minte ca data viitoare să nu mă mai frece la cap, aşa că lasă.

 

Nu am chef să studiez „oare de ce mă machiez?”!

De ce mă machiez cu noaptea-n cap, deşi, de ani de zile, lucrez de acasă? De ce insist să mă machiez în ciuda asigurărilor, cu multiple ocazii şi din multiple surse, că sunt OK şi fără, că aş putea câştiga cele 20-40 de minute zilnic, cu care să fac altceva, mai constructiv?

georgiana idriceanu femeie fara machiaj

Da, m-am trezit fix aşa!

Dac-aş avea răbdarea, timpul, nervii şi curajul pentru introspecţie, probabil răspunsul ar fi ceva de genul că machiajul este gardul vopsit frumos care-i împiedică pe ceilalţi să-mi vadă în sufletul întunecos etc. Şi mi se pare normal, adică ce-i înăuntru cred că mă priveşte. Dar, mă rog, după cum spuneam, n-am nici timpul, nici răbdarea – printre altele, a se vedea mai sus de ce, nici nervii să fac asta, aşa că e doar o presupoziţie off the top of my head.

Prin urmare, să rămânem la motivele practice pentru care-mi întind taraba cu vopseluri cu noaptea-n capul fiecărei zile din viaţa mea:

1. Ca să-mi iau de-o grijă. Tot va trebui să fac asta când oi ieşi din casă, nu? Dacă n-am niciun drum planificat pe ziua în curs – deşi e imposibil, măcar o incursiune la sală bifez sau un drum până la ghena de gunoi – ajungem la punctul doi:

2. Pentru că aşa mă simt eu bine şi aşa mi-a intrat în rutină. După cum i-am explicat lui Tudor, într-un rând din ăsta cu jelanie: „Dacă mă machiez, mă simt bine. Dacă mă simt bine, pot să-mi fac treaba bine. Dacă îmi fac treaba bine, câştig bani cu care putem să cumpărăm mâncare, jucării, să mergem la restaurant etc.” Mă rog, nu i-am mai spus despre cumpărăturile de haine, pantofi, make-up etc.

3. Ca să nu se sperie curierii când le deschid uşa. Şi am parte de livrări aproape zilnic. Şi-aşa sunt prigoniţi oamenii ăştia de toată lumea, nu vreau să le fac eu viaţa şi mai grea.

4. Mai fac şi poze destul de des, dar asta-i mai mult o chestiune de ultimii ani, e aşa, o „scuză” bonus; eu oricum practic această înviorare de dimineaţă a mufarinei de când eram aproximativ mică.

Bine, toate justificările astea nu mă-mpiedică să mă gândesc că poate-i stric copilăria lui fii-meu, că-l întristez în patru dimineţi din şapte, că isc tensiune în casă, că-l învăţ să caute în viaţă numai femei care simt nevoia să se boiască… heeei, dar asta din urmă nu mi se pare atât de rea!

Nu ştiu ce deficienţă emoţională compensez eu prin machiaj fără să-mi dau seama, dar, în mod sigur, la nivel conştient, lucrurile stau fix ca-n povestirea pe care mi-a spus-o bunică-mea de atâtea ori, despre Vasile de la ea din sat, anecdotă care mă amuză şi acum teribil. Vasile de la ea din sat se punea să mănânce fix cum se trezea dimineaţa, hop! din pat sărea direct la masă, fără să se primenească, fără să te pregătească pentru noua zi. Cineva l-a întrebat care-i faza cu acest comportament disperat, iar Vasile a răspuns: „Dacă vin să mă ia la război, nemâncat pot să mă ia, dar desculţ nu mă iau. Aşa că prima dată mănânc, după care mă îmbrac, mă încalţ etc.”

Mi se pare corect. Deci mai întâi mă machiez şi apoi Dumnezeu cu mila. Însă, pân-atunci, mi-e mie milă de Tudor în cele mai multe dintre dimineţi.

Sursa foto articol

Share