De ce se ţine, dacă îi vine?!

copii se abtin de la toaleta

„Dacă nu faci asta, mergem acasă!” e cea mai vehiculată replică din parc. Pe locul doi, la foarte mică distanţă ca frecvenţă, vine „Faci pipi?”. 

Pentru că, da, copiilor le vine şi se bâţâie şi se schimonosesc, dar se abţin până-n ultimul moment şi dincolo de el. Mă enervează maxim întrebarea, atât s-o aud, cât s-o şi pun de o grămadă de ori pe zi, dar nu trece zi fără să se-ntâmple fix aşa. Care-i faza cu copiii ăştia de nu se duc la toaletă? Le e lene sau ce? E atât de important ceea ce fac atunci, încât merită câteva picături de pipi pe chilot, obligatoriu însoţite de muştruluială din partea părinţilor?

romelia dragnea psihoterapeut

 

 

Ca să-mi clarific problema, să vin în ajutorul mamelor disperate şi, totodată, să curăţ fundalul sonor al locurilor de joacă de atât de enervanta „Faci pipi?” am stat de vorbă cu Romelia Dragnea, psihoterapeut pentru adulţi, copii şi cuplu, care mi-a deschis nişte perspective cu totul noi în relaţia mea cu copilul prin prisma acestei probleme pe care o consideram mai degrabă iritantă, decât cu adevărat îngrijorătoare.

 

 

De ce se abţin copiii de la făcut pipi?

Motivele pot fi multiple: în primul rând, trebuie să ne asigurăm că cel mic este pregatit să facă tranziţia de la scutec la oliţă/toaletă. Recomandarea ar fi ca această tranziţie să se facă dupa vârsta de doi ani, când copiii capătă control sfincterian. Însă nu este o regulă ca fiecare copil să fie pregătit fizic sau/şi emoţional pentru tranziţie la această vârstă. Pentru unii dintre ei, această perioadă se poate întinde şi spre momentul împlinirii a trei ani sau chiar îl pot depăşi.

Trecerea de la scutec la oliţă este o etapă psihologică foarte importantă pentru fiecare copil, este momentul în care el capătă control asupra propriului corp şi asupra propriilor pulsiuni fizice. De aceea, trecerea trebuie făcută într-un mod cât mai relaxat cu putinţă şi cu multă răbdare din partea părinţilor.

Copiii încă nu sunt conştienţi de toate funcţiunile corpului lor, iar trecerea spre oliţă este primul pas spre autocunoaştere. Copilul nu trebuie să fie vreodată pedepsit sau arătat cu degetul pentru accidentele care se pot întâmpla, deoarece el abia începe să descopere cum îi funcţionează corpul. Apariţia luptelor de putere între părinte şi copil pe acest teritoriu este un semnal că ceva nu funcţionează şi ar fi util ca părintele să se detaşeze puţin de această situaţie.

 

„Din punct de vedere fizic, pentru ca un copil
să poată da drumul producţiilor corpului său,
trebuie ca acesta să se simtă relaxat.
Un corp încordat se abţine.”

 

Dacă părintele transmite copilului ideea că nu are voie să aibă accidente sau că este greşit să se murdărească, acesta se poate foarte uşor inhiba şi speria. Această teamă produce o contractură interioară, atât emoţional, cât şi fizic, şi, de aceea, unii copii ajung să se abţină.

De asemenea, frica de a cădea în toaletă, cea de zgomotul jetului de apă sau senzaţia lipsei de control pe care o au copiii pe un vas de toaletă prea mare pentru ei pot acţiona ca inhibitori ai actului fiziologic.

Un alt motiv ar putea ţine de anumite frici pe care le-ar putea avea copilul, apărute din nevoia de a avea un anumit control. Dacă, de exemplu, atmosfera familială este încărcată de tensiune, lucru care iese din sfera de control a copilului, atunci acesta se poate abţine, ca o consecinţă a nevoii interioare de a controla tensiunea. Cum nu o poate controla pe cea din exterior, simbolic, o controlează pe cea din interior.

Şi un alt motiv ar putea fi preluarea unor frici de la părinţi sau de la persoana care îl îngrijeşte. Atunci, copilul îi „arată” adultului în cauză că trebuie să mai „dea drumul” la control, la temerile ori nesiguranţele lui. Copiii intră foarte uşor în rezonanţă cu câmpul emoţional al părinţilor şi ajung să exprime ceea ce părinţii nu pot conştientiza la un anumit moment.
copil se abtine sa mearga la toaleta

Sursa foto

Cam între ce vârste apare acest tip de comportament?

Poate apărea imediat ce se începe tranziţia de la scutec la oliţă sau după o perioadă mai mare de timp, în funcţie de diferiţi factori fizici şi emoţionali. Dacă debutul antrenamentului la oliţă a fost unul satisfăcător, însă, după un timp, apar modificări, acest lucru nu trebuie să îi sperie pe părinţi. Copiii evoluează în salturi, iar uneori pot face şi 2-3 paşi „înapoi”. Este util ca părinţii să observe şi să pună în legătură modificările din contextul familial sau de viaţă al copilului cu această regresie: poate a început grădiniţa sau a apărut un nou frăţior in familie. Toate aceste evenimente sunt trăite intens de către copii, aceştia putând avea diferite reacţii faţă de ele, fizice sau psihologice.

De mare ajutor este atitudinea înţelegătoare a părinţilor faţă de aceste etape mai dificile şi punerea în cuvinte a emoţiilor pe care le trăieşte copilul. Cei mici, pentru că nu au vocabularul referitor la emoţii suficient format, transmit, de multe ori, ceea ce trăiesc cu ajutorul reacţiilor corpului lor. De aceea, după ce abordăm o problemă fizică din punct de vedere medical, trebuie să ne întrebăm şi ce emoţii sau nevoi se ascund în spatele acesteia şi apoi să vorbim cu cel mic despre asta.
Pe mine mă interesează mai mult acel comportament manifestat de copiii care au scăpat deja de scutec, nu mai e nicio problemă pentru ei să folosească facilităţile sanitare fie de acasă, fie din diverse instituţii, fie să îşi facă nevoile în parc, la urgenţă; prin urmare, e vorba de copii nestresaţi de tranziţia de la scutec la oliţă, nu e vorba despre reticenţa de a-şi face nevoile în locuri noi sau în condiţii speciale. Vorbesc, pur şi simplu, de copiii care se „ţin” doar pentru că vor să se joace, le e „lene” să meargă la toaletă, să se dezbrace etc.

 În esenţă, explicaţiile pentru acest fapt pot fi medicale (şi aici e de întrebat medicul) sau psihologice. Cauzele psihologice sunt mai greu de generalizat pentru că fiecare familie este diferită. Eu am descris în mare care ar putea fi acestea (anumite frici, de exemplu), dar, pentru identificarea acelor frici în detaliu, trebuie vorbit cu familia despre schimbările produse în mediul copilului. Multe lucruri care îi afectează pe copii trec neobservate de adulţi.

 

Dar e posibil să fie vorba şi despre ce zic eu, adică simplă comoditate? Iată exemplul băieţelului meu cel mare: are 3,10 ani şi se întâmplă să-l chem la toaletă şi el să zică: „Durează prea muuult!!”. Credeţi că le place copiilor atât de mult ce fac, încât se abţin de la nevoile fiziologice?

În principiu, este posibil să fie vorba de comoditate, dar e posibil şi să nu fie. În aceste situaţii pot să mă pronunţ doar după ce mă întâlnesc cu familia şi mi se vorbeşte despre problemă: când a apărut, dacă s-a schimbat ceva în rutina familiei sau a copilului atunci. E important dacă merge şi la grădiniţă pentru că poate fi ceva preluat de acolo. Puteţi să vă puneţi întrebările de mai sus şi să vedeţi ce răspunsuri vă vin. 

 

Dar cum reuşesc copiii să se abţină atât, având în vedere că abia au renunţat la scutec, adică abia au trecut de perioada când n-aveau nici cel mai mic control asupra corpului lor??

Dacă cel mic a deprins deja mersul la toaletă de ceva timp şi apoi are o perioadă în care se abţine, putem căuta cauzele atât la nivel fizic, printr-o vizită la medic, cât şi la nivel emoţional/psihologic.

 

„De multe ori, copiii sunt atât de prinşi de joacă
sau de activitatea pe care o fac, încât nu mai sunt
conştienţi de propriul corp şi de semnalele
pe care acesta le trimite.”

 

De altfel, acest lucru ni se întâmplă şi nouă, adulţilor, atunci când suntem absorbiţi de o sarcină pe care o avem de făcut, iar corpul nostru parcă e uitat undeva, în fundal. Acest lucru poate fi pus pe seama concentrării mentale intense care ne deconectează de corp.

 

copil sta pe olita citesteAcest comportament trece de la sine sau trebuie să îi dezvăţăm pe copii de el?

Acest comportament, dacă este cauzat de insuficienta conştientizare a semnalelor corpului, poate fi corectat întrebând în mod regulat copilul dacă are nevoie la toaletă. Astfel îl facem atent la ce se întâmplă în corpul lui. Odată cu creşterea, şi conştientizarea propriului corp va fi mai facilă.

Dacă motivele comportamentului de abţinere sunt emoţionale, atunci ar trebui abordată această problemă. Părinţii pot observa când apare abţinerea şi ce se întâmplă în jurul copilului atunci.  Ce „beneficii” îi aduce copilului acest comportament? De exemplu, poate primeşte mai multă atenţie astfel.

De asemenea, şi părinţii ar trebui să se uite la ei înşişi, la viaţa lor de familie şi chiar să aibă o discuţie sinceră cu al lor copil despre cum se simte el în familie, dacă se simte respectat sau în siguranţă să se exprime. Sursa foto

Dacă nu reuşesc singuri să găsească cauzele problemei, atunci pot apela la un psiholog pentru ajutor de specialitate.

 

Cum am putea să-i dezvăţăm de acest comportament?

Pentru ambele tipuri de cauze, o tehnică foarte utilă ar fi joaca fizică cu părinţii, care eliberează mult din tensiunile corpului. În timpul acesteia, copilul râde mult şi, astfel, corpul lui se detensionează şi eliberează din temeri.

 

„Orice tensiune sau problemă ar avea copilul,
dacă este transpusă în joacă amuzantă
de către părinte, se rezolvă mult mai uşor
decât prin îngrijorare.”

 

O altă metodă utilă ar fi pusul în scenă a situaţiei trăite de copil cu ajutorul personajelor. Copiii învaţă foarte multe din joacă. Este foarte util pentru ei să îşi vadă situaţia transpusă într-o scenetă cu personaje pentru că le oferă o perspectivă mai obiectivă asupra a ceea ce li se întâmplă. În plus, în timpul jocului în care se expune problema abţinerii, copiii pot fi invitaţi să ofere ei soluţii „personajului care se abţine”. De multe ori, o astfel de joacă, coroborată cu o bună conţinere emoţională din partea părinţilor şi o atmosferă familială relaxantă, duce la rezolvarea problemei.

 

Pe Romelia Dragnea, psihoterapeut pentru adulţi, copii şi cuplu o puteţi găsi aici, pe website-ul și blogul personal, la adresa de e-mail: romeliadragnea@yahoo.com sau la cabinetul din Piața Alba Iulia, București.

Ooops, acum îmi dau seama cât de aproape este de noi… Dacă nu rezolv situația printr-o discuție cu Tudor, poate îi facem o vizită. Și caut, în continuare, un pediatru (de preferat, cu specializare în urologie) ca să-mi vorbească despre pericolele care pândesc sănătatea copiilor care manifestă acest comportament pe termen lung. Dacă aveți sugestii de medici, le puteți lăsa într-un comentariu la acest post.

Sursa foto articol

Share