E ziua mea şi fac ce vreau cu ea… ?

aniversare mare copii

Teoretic, de ziua ta eşti în centrul atenţiei, faci lucrurile la care tânjeai de mult, primeşti cadouri, eşti cea mai şi cea mai, e o zi memorabilă. Practic, ai copii. Dar ziua ta rămâne la fel de memorabilă.


Când m-am trezit de ziua mea, aveam mesageria de Facebook plină de urări şi nu era nici şapte. Wall-ul l-am închis de câţiva ani, graţie unei postări nepotrivite a cuiva din lista mea de friends, aşa că lumea mă urează cum poate; drept pentru care, în fiecare an, mă simt cumva datoare să fac o postare unde prietenii să-mi lase urările de rigoare.

Eram în baie când m-am apucat de asta că, na, reiau: abia mă trezisem şi lumea dăduse deja năvală, deci cerere exista. Am luat nişte poze frumoase de cu o zi înainte, când am petrecut pe plajă cu familia şi prietenii, le-am retuşat un pic, am făcut un colaj drăguţ, i-am ataşat nişte sticker-e, am mai scris ceva pe-acolo, ţac-pac, am postat; şi pe Facebook, şi pe Insta, şi pe wall-uri, şi în Stories că, de ceva timp încoace, sunt multilateral dezvoltată în Social Media, conform fişei postului de angajată la mine însămi.

Trecuse mai bine de jumătate de oră de când eram în baie şi nici n-ajunsesem la spălatul pe faţă, când bărbatu-meu îmi bate la uşă; îl întreb ce vrea, probabil nu aude, mai bate o dată, îl întreb din nou, el zice: „Lasă…” şi pleacă; îl aud cum merge spre sufragerie, nu spre dormitor, adică înapoi la culcare, şi zic în sinea mea: „S-o fi ducând să-mi pregătească vreo surpriză, o floare, ceva…”, că semne să se fi trezit copchilăraia nu distingeam, situaţie care l-ar fi obligat, cu adevărat, să-şi înceapă ziua.

Într-adevăr, Lolek şi Bolek nu făcuseră ochi nici peste alte 10 minute, când am ieşit, în cele din urmă, din baie şi-am coborât în sufragerie, ca să mă machiez, adică să încep regulamentar ziua mea, la fel ca pe orice altă zi a vieţii mele de ani buni încoace. Moment în care am descoperit că bărbatu-meu dormea pe canapea, fără nicio floare sau felicitare sub cap. Mă rog, zic, o fi prea devreme. Este, totuşi, luni; lucrurile se mişcă mai greu la început de săptămână.

 

„La mulţi ani!” mie, ce chestie…

Ca de obicei, mă machiez, îmi beau apa plată cu lămâie şi ascult ştirile, de data asta în paralel cu solicitanta misiune a zilei mele de naştere, de a răspunde la mesajele sosite pe toate canalele de comunicare. Trece de opt şi, rând pe rând, coboară Ştefan cel Mare şi cu Bilibuţă, cu ochii lipiţi şi clăile de păr vâlvoi, cel dintâi cu sticla de apă, o sabie şi o carte la subraţ, cel din urmă cu nelipsitele accesorii de somn – câinele de pluş şi cârpa de flanel pe care o freacă de obraji înainte să adoarmă; unul zice bună dimineaţa, unul rânjeşte la mine cu dantura de vampirică, se foiesc pe zonă, se frichinesc, fac zgomot până îl trezesc pe taică-său.

Eu mă tot machiez, tot frec telefonul şi mă simt bine în lumea mea virtuală, unde sunt sărbătorită de mult, în timp ce, în viaţa adevărată, aştept să-mi spună şi mie cineva la mulţi ani odată. După vreo zece minute de venit în fire, bărbatu-meu zice: „Să dai şi tu mesaj la grădiniţă că nu se duc ăştia azi”. Zic: „Am dat”. Tudor reacţionează instant: „Şi ce-a zis Mihaela?” (educatoarea lui, de care îi e dor mai ceva decât de colecţia de arme de-acasă, mai ales că fusese plecată în concediu până atunci). „A zis «la mulţi ani» şi ies la ţanc din scenă, că tocmai mă terminasem de pictat. Aud în urmă: „Awwww, copii, azi a ziua lui maaaaami!… am uitaaat… Hai, să-i zicem la mulţi ani! Copii, haideţi, daţi-i mamei voastre câte un pupic!”.

Ofticată, spălam nişte vase de care nu mai avusesem chef seara trecută: „Băi, bine că-mi zici la mulţi ani cu două zile înainte, când bei şi mănânci (că, na, nu era să petrecem lunea, ne-am distrat şi noi cu musafirii sâmbăta, ca tot omul cu responsabilităţi), dar când vine efectiv ziua mea, uiţi! Aşa faci mereu!” – „Bine, dar cu copiii ce ai? Ei vor să-ţi dea un pupic!” şi genunchii îmi erau flancaţi de două perechi de ochi parte rugători, parte speriaţi, care se uitau în sus, la nervoasa lor mamă. M-am contorsionat spre ei cu mâinile pline de spumă şi ne-am pupat sincopat, după care fiecare şi-a văzut de ale lui.

 

Situaţia s-a complicat, a devenit cam de… rahat!

Bărbatu-meu pleacă înainte la plajă cu kinderii – mai aveam timp vreo oră jumate şi de asta până s-o luăm înapoi spre Bucureşti – eu rămân în urmă să mai strâng una, alta prin casă, să adun de pe sârme restul de bagaje şi să-mi pun costumul pe mine. Moment în care observ că pantalonii mei cei scurţi şi noi, pe care îi luasem la purtat peste noapte fără să-i trec măcar printr-o spălare, mă lăsaseră mai neagră de jur împrejur decât eram eu atunci de supărare în suflet. Aşa c-am făcut, pentru prima dată în viaţa mea, duş înainte să plec la plajă, fără să fi fost proaspăt aterizată şi împuţită din club.

Când parchez şi eu, în cele din urmă, pe nisip, cu gândul că întind tarlaua de prosoape, ung lumea cu cremă şi beau liniştită o cafea, sare bărbatu-meu spre mal: „Auleu, a făcut Victor caca!” – problema în sine fiind că decisese să-l lase fără scutec cât nu era soarele prea fierbinte. Desigur că m-a bufnit râsul, dar şi revolta că: „Haide, măăă, ce te-ai apucat să-l laşi fără scutec??! Nu mai ştii că aşa am păţit şi cu Tudor la început??!” (adică la începuturile perioadei de tatonare a conceptului de oliţă).

copil plaja crema mama surprizaBărbatu-meu se apucase să strângă dejecţiile cu un şerveţel umed, eu îmi zic că nu face niciun rahat aşa şi vin în fugă cu o pungă în care băgasem mâna, ca să capturez micii ce pluteau cu intermitenţe fix pelinia unde valurile se spărgeau de mal.

„Băăăi, ce faci?? Nu vezi că aproape i-am adunat pe toţi? Ai venit tu şi-ai făcut rahatul praf!”. La propriu; că punga era, de fapt, o sacoşă cam groasă, din aia de magazin de mall, prin care n-aveam deloc o priză delicată, aşa c-am făcut situaţia lată.

Enervată de lipsa mea de îndemânare, ghici ce? Am scos mâna din sacoşă ca să apuc „mormolocii” mai bine, dar nici asta nu mi-a reuşit din cauza valurilor rapide. Rahaţii se duceau în toate părţile, iar eu n-am făcut decât să-i fac bucăţele.

Aşa că am vânturat apa de câteva ori, măcar să împrăştii resturile dezastrului, în timp ce aveam grijă să păstrez o postură corectă şi plăcută privirii cât stăteam aplecată, nu cocoşată, desigur.

Apa a dus de colo-colo ce mai rămăsese din eforturile noastre constructive şi, respectiv, distructive, gen a băgat dezastrul sub preş, ca să ne putem relua statul pe plajă liniştiţi – după ce l-am echipat corespunzător pe Victor, desigur.


La o bucată de vreme, plictisit de bălăcit, stropit, construit forme şi castele, inspectat averea de jucării de plajă a copiilor din jur, Tudor vegeta în genunchi în nisip, iritat că nu-l bagă nimeni în seamă.
Taică-său plecase să înoate, eu eram cu un ochi pe ei şi unul pe telefonul în continuare încins de urări. Începe, uşor, uşor, să vânture nisipul de jur împrejur, joacă aparent inofensivă, dar pe care adierile nu tocmai blânde ale brizei o încărcau cu un potenţial periculos cu atâţia copii zonă şi oameni întinşi la plajă direct pe nisip.

– Tudor, lasă nisipul ăla, nu-l mai vântura atât!

– Ba nu!

– Ba da, că poţi să dai cuiva în ochi!

Tudor scobea în continuare în nisip cu mâna lingură, zvâcnindu-i încărcătura în cele patru zări apropiate, populate de oameni întinşi, liniştiţi, la soare.

– Băi, Tudor! Tu ai auzit ce-am spus??! – tot mai nervoasă nu numai că nu se oprea, dar începuse şi Victor să se antureze la distracţia asta care mă turba de cap mai ceva decât soarele, astfel încât am recurs la o scârboasă strategie, pe care o înfierez mereu când o văd la alţii – şantajul emoţional: Pe bune, Tudor? Aşa faci tu de ziua mea??

A funcţionat: copilul mare s-a oprit din aruncat cu nisip, cel mic i-a luat exemplul, dar asta nu înseamnă că momentul tensionat era epuizat:

– Nu-mi place deloc de ziua ta! Este cea mai urâtă zi! Şi o să fac ce vreau eu!!

– Serios? Eu, de ziua ta, îţi fac petrecere şi îţi aduc tort! Iar tu vrei să mă superi de ziua mea?

Nu ştiu ce calcule şi-a făcut Tudor în capul lui de copil mult mai precoce decât cei aproape cinci ani ai săi – mai ales că ştie că îi vine aniversarea curând, pe care îşi doreşte s-o sărbătorească în stilul vârstei, cu petrecere şi animator la grădiniţă – cert e c-a abandonat, amărât, jocul controversat şi s-a lansat în distracţii mai paşnice de plajă, care i-au schimbat imediat starea de spirit, ca şi cum nici nu nor nu i-ar fi întunecat emoţiile cu câteva minute în urmă.

 

Cum fac, cum dreg, cu nimeni nu mă-nţeleg…

Cât am mai stat la plajă, am strâns bagajele, bărbatul a spălat copiii, am stat la masă, am îmbarcat totul în maşină, era trecut de două când am reuşit să pornim spre Bucureşti. După vreo sută de kilometri de autostradă – timp în care bifasem câteva reprize de aţipit cu succes – văd că domnul nu prea-i în formă pentru condus, aşa că mă ofer să facem schimb de locuri. Acceptă, în cele din urmă, şi mă atenţionează să nu sar de 140 km/h – lucru pe care nu reuşesc să-l respect niciodată pe autostradă, aşa că ştie el de ce zice de fiecare dată.

Drumul e relativ liber, maşina se înfige, se conduce uşor, mi-am pus playlist-ul de la Pump, ajung la 160 fără să-mi dau seama. Adică fac eforturi conştiente să ţin acul vitezometrului în zona recomandată, dar pe prima bandă se târăsc toţi ca şerpii cu burta plină, iar pe a doua mă gonesc din urmă frigiderele care prind aripi sub talpa vitejilor de cartier. Pe bune, încerc să fiu neregulamentară în limita bunului simţ, dar m-am săturat de slalomul ăsta şi vreau s-ajung acasă azi.

În fine, intrăm în Bucureşti, face ochi toată lumea din incintă, maşina se calmează de tot până la prima coadă de semafor.

Eu ţi-am zis să nu treci de 140, tu numai 160!”, se sparge atmosfera liniştită.

– Haide, că n-am mers numai cu 160! Serios, am încercat…

 – Daaa, am văzut cum ai încercat… – aş zice mai degrabă c-a visat decât c-a văzut, dar nu mi-a venit atunci să i-o zic aşa. Am văzut că era acul numai la 160.

– Tu crezi că printr-un noroc te-am adus aici teafăr? Că chiar nu ştiu ce fac??

– Georgiana, la 160 la oră nu există tamponări uşoare! Este suficient să ţi se întâmple o dată şi gata!

– Băi, frate, nu ştiu de ce mă mai ofer eu atât să conduc, că mereu e aceeaşi discuţie! Gata, nu mai conduc pe autostradă de faţă cu tine! şi mi-am văzut, botoasă, de mers regulamentar prin Bucureşti. De nevoie, nu de supărare, că era destul de aglomerat.

……………………………………………………………………………………………………………………..

După-amiaza zilei mele de naştere a continuat în parcul din cartier, unde am prins o mare pauză de respiro ca să mai achit din restanţele faţă de cei care-mi tot urau la mulţi ani pe diverse căi de comunicare. Copiii uitaseră de toate supărările de peste zi şi, mai ales, de mâncărimile groaznice ale pielii ciuruite de ţânţarii care îi hăituiseră la Constanţa şi acum se alergau în stoluri, cu prietenii lor.

Aveam programare la masaj în seara aceea – aşa, cadoul meu pentru mine – şi aşteptam un răspuns de la fata cu pricina să-mi spună când pot pleca spre ea. Zic să mai petrec nişte timp activ cu copiii până o iau din loc şi mă bag în alergătura lor. Îl văd pe Tudor cum îşi râcâie una dintre bube, aşa că-l chem să-i arăt o „şmecherie”, ca să nu-l mai mănânce: îmi bag degetul în gură şi încerc să-l ung pe locul inflamat, dar n-apuc să-l ating, că se dezlănţuie iadul:

– Nuuu, nu-mi da cu salivă, e scârbooos!

– Tudor, Tudor, e ok, aşa se face, aşa făceam şi noi când eram mici!

– Ba nu, se dă cu cremă, nu cu salivă!

– Păi, şi dacă nu ai cremă?!

– Mă duc să cumpăr!

– Păi, şi dacă nu ai bani? Şi eşti singur, fără părinţi şi ai o bubă ca asta, ce faci? Poţi să te dai cu salivă, că saliva are în ea nişte substanţe care ajută pielea să se vindece. Şi i-am povestit cu germenii care ne intră şi în gură şi cum ne protejează saliva şi cum ne ajută şi urina, adică scenariul cu meduzele care te pot înţepa şi trebuie să facă cineva pipi pe tine ca să se calmeze inflamaţia, dar deja se vedea că era prea multă informaţie new age pentru el.

– Ba nu, ba nu!! şi era atât de oripilat de ce încercasem să fac, de lucrurile pe care i le explicam şi de faptul că Eric, prietenul lui, cunoştea acest leac neconvenţional al unsului cu salivă şi îmi susţinea discursul, încât a început să dea în mine.

– Tudor, Tudor, de ce dai în mine?! Eu încerc să te ajut şi tu ce faci?

– Ba nu! Trebuia să mă dai cu cremă, nu cu salivă! şi era mai roşu la faţă decât buba stârnită de scărpinat.

– Auzi, te-ai dat cu cremă şi tot te mănâncă. Ai rupt buba aia, era foarte bine dacă puneam salivă pe ea.

– Ba nu, ba nu!! şi şi-a pus mâinile pe piept şi fundul pe bancă într-un cocon de respingere a tuturor celor din jur, aşa că l-am lăsat să se calmeze.

 

Ziua mea a fost una lungă, plină cu de toate, să-mi ajungă!

Masajul a fost minunat, ca de obicei. Am condus liniştit pân-acasă, cu gândul că mă culc devreme, ca s-o iau fresh de la capăt a doua zi cu munca, treburile gospodăreşti, antrenamentele. Şi aş fi putut face asta, dacă lăsam desfăcutul bagajelor pe a doua zi, ceea ce mi s-a părut inadmisibil. Aşa că, deşi era spre 11 noaptea, am început să scot din genţi, să verific, să sortez, să pun la loc ce merită, la spălat ce trebuie, să rearanjez stocul de produse cosmetice din baie cu cele recent întoarse de la mare, să bag înapoi la depozitat valizele, să readuc balconul la starea iniţială după ce îl răscolisem ca să obţin logistica necesară pentru o deplasare de vară – gen, jucăriile de plajă.

Şi cum stăteam eu aşa, şi mă gândeam: am băgat mâna în căcat azi, ar fi trebui să joc la Loto, sigur câştigam, iată că descopăr 100 de lei uitaţi în borseta pe care o avusesem cu mine la mare şi pe care mă pregăteam s-o repatriez în geanta de sală. Acum, nu c-ar fi fost cine ştie ce sumă sau că banii ar fi alinarea durerilor mele din ziua aceea sau din oricare alta, dar măcar mi s-a confirmat că n-am băgat mâna degeaba în rahat, conform înţelepciunii populare. Başca, potriveala mi s-a părut amuzantă tare.

A fost o zi lungă ziua mea şi nu cea mai satisfăcătoare în sensul clasic al unei aniversări. N-am avut tort, dar am mâncat o grămadă de bunătăţi tot weekendul, alături de familie şi prieteni, multe dintre ele gătite de bărbatul care-mi rabdă multe, mai mult nevrute. N-am suflat în lumânări, dar nici n-am avut nevoie, pentru că tot ce mi-am dorit s-a îndeplinit, cel puţin pentru weekendul acesta: să am oamenii dragi alături, să am cu ce-i cinsti după pofta inimii şi să-mi fie copiii sănătoşi şi bucuroşi de oaspeţi cu noi la mare.

aniversare la mare cu prietenii

N-am fost în club sau măcar la restaurant sau terasă, dar ne-am reunit ca pe vremuri şi asta-i tot ce contează. Mai ales că suntem în număr tot mai mare, iar copiii noştri se-mprietenesc la fiecare întâlnire tot mai tare. Unde mai pui că am primit sute de mesaje cu urări şi aprecieri, multe de la oameni pe care nicicând nu i-am întâlnit, dar care mă văd în spaţiul virtual, iar ceea ce fac li se pare inspiraţional. Astfel încât le mulţumesc tuturor celor care mă susţin, mă urmăresc şi mă ajută să cresc.

Hai, gata, că m-am plictisit de scris, mai ziceţi şi voi: cum sunt aniversările voastre? De vis?

Share