Epilogul fenomenal al unei vizite la spital!

spitalul de copii dr. victor gomoiu

Am mers la Gomoiu cu Victor prins de ceva febră, tuse, muci și multă diaree. N-a fost prima dată în experiența mea de mamă când am văzut simptomele astea, dar a fost prima dată când verdictul medicului m-a uluit!


„Aici ete muzeu!”, exclamă Victor când începem să coborâm treptele de la Ambulator Pediatrie de la Spitalul Gomoiu. Am ajuns aici că s-a trezit cu febră 38,9, muci avea de ieri, tuse de vreo săptămână, başca a împrăştiat în scutec trei scaune dubioase într-un interval de nici două ore de dimineaţă.

Cu tot stresul legat de starea lui şi enervarea că – de ce să nu recunosc –boala mi-a dat planurile de muncă peste cap, nu mă pot abţine să nu râd la remarca lui. Are dreptate, scara asta arată ca aia din blocul de eră interbelică unde am locuit în primul an de facultate, în gazdă la mătuşă-mea. La cum îi place lui Victor prin muzee – unde el crede că trebuie să existe, neapărat, trenuri – numai bine că se obişnuieşte cu atmosfera şi uită să mai spună la fiecare două minute: „Nu beau a doana dotor!”. Apropo de dărăpănătura asta, unde este acel ambulatoriu ultra-modern pe care Firea l-a inaugurat în mai 2017, după cum se poate vedea aici? Îl ţin pentru copiii viitorului?

În ciuda aspectului aproximativ dărăpănat, nu e prima dată când ajungem la Gomoiu cu unul dintre băieţi şi-l preferăm mai cunoscutelor Marie Curie sau Grigore Alexandrescu pentru că e lângă casă şi nu-i, nici pe departe, atât de aglomerat precum la camera de gardă a celorlalte două. Bine, nici n-am avut probleme deosebite cu copiii, adică muci, tuse, roşu-n gât, scaune moi, bube, din astea, de sezon sau specifice copilăriei, de pot fi rezolvate aici.

 

Face figuri simpatice, dar a sărit din grafice!

Avem noroc, mai e doar un domn cu fiul adolescent înaintea noastră, cu ăştia merge repede, că pacientul sigur colaborează şi se face repede înţeles. Oricum, Victor îşi întinsese pe-un scaun şinele înghesuite de-acasă în rucsac şi încerca să facă un traseu pentru locomotiva „lui Moş Crăciun”, căreia îi priveam cu oroare butonul de On/Off care-ar fi putut să facă toată secţia să răsune de-un „Jingle Bells” ascuţit şi pufăit.

Lucrurile merg repede: cât e adolescentul înăuntru, iese asistenta să ia datele lui Victor, ca să-i caute fişa – v-am spus c-am mai fost aici; adolescentul primeşte ceva pentru tusea lui – sigur asta era buba, că i-a şi urat Victor „Sănătate!” în vreo două rânduri (da, le are pe astea cu politeţurile, chiar dacă nu le potriveşte mereu), iese şi imediat suntem noi chemaţi.

copil bolnav suparat biberon
Normal, eu am stat de vorbă cu copilul înainte: „Vezi că doamna doctor o să vrea să se uite la tine în gât, să vadă burtica etc.” – „Nu beau! Nu beau a doana dotor! Megem acasă!” – „Haide, Victor, c-ai mai fost la doctor, e ok, ai văzut etc.”.

Dar când a păşit în cabinet şi l-a întrebat femeia de după birou: „Bună, Victor! Ce faci?”, ăsta micu’ s-a luat pe sine însuşi în braţe şi a pus botul sub castron: „Sunt supăiat!”. Normal, foarte amuzant, toată lumea se topeşte de cum arată Buflea şi mai fălcos, adică bosumflat de supărat. Un deliciu.

L-am întins pe pat, i-am explicat, i-am dat locomotiva din nou, s-a calmat, medicul s-a apucat de treabă. L-a auscultat la plămâni, i-a îndesat burta în toate părţile – când i-a adresat un „grăsane” în cursul acţiunii, mi s-a părut, mai degrabă simpatic – l-a pus să deschidă gura, să facă „Aaaaaa!”.

 

Da, şi enterocolită, şi roşu în gât. M-apuc să-l îmbrac, ea se apucă de reţetă:

– Pentru scaunul moale vă dau X şi Y… câte kilograme are copilul? (îi trebuia informaţia pentru calculat dozajele de medicaţie)

– 16.

– Cam mult! Mai uşor cu mâncatul…

– Doamnă, vă spun că frate-său, care e piele şi os, mănâncă mai mult decât el…

– Nu ştiu, eu vă spun că are cam trei kilograme peste vârsta lui!

– Să ştiţi că s-a născut la patru kile (mă rog, 3,850, dar ce mai conta acu’… ) şi e mai înalt decât copiii de vârsta lui…

– Haideţi, nu-i mai găsiţi circumstanţe atenuante, că e gras!

– Doamnă, eu ştiu ce zic, că aşa eram şi eu în copilărie şi uitaţi-vă la mine acum! Cunosc gena familiei…

copil gras supraponderal cantarSursa foto

Pare că am convins-o şi continuă cu înşiruirea de siropuri şi dozaje pe reţetă. Mi-o întinde:

– Şi regim: n-are voie dulciuri, cartofi, lapte…

– Dulciuri?? Dulciuri nu mănâncă… cartofii nu-i plac oricum. Dar nu pot să nu-i dau lapte, că încă mănâncă biberon, nu adoarme altfel…

– Atunci, măcar fără lactoză. Şi să-i daţi banane, măr copt… orez cu carne, paste cu brânzică de vaci… Mă rog, astea îngraşă şi mai tare, dar, na, acum ce să faci…

Say what?!? Adică nu faptul că copilul ăsta era galben de cât îşi dăduse duhul pe fund sau că i se legau mucii-n barbă conta cel mai mult, ci că sărise din graficele ei de puericultură! După ce că n-aveam voie să-i dau mare lucru de mâncare, şi cu alea două surcele trebuia să am grijă, să nu cumva s-ajung să-l duc cu macaraua la şcoală! Dacă i-aş fi spus că, la un an, purta măsura şase la scutec, probabil mi-ar fi spus că azi i-aş fi comandat deja scutece de adulţi, conform estimărilor ei de progresie a fundului lui Victor!

Eram şocată, dar n-am mai zis nimic, ne-am împachetat şi-am ieşit politicoşi. Pe hol, o doamnă… în putere, îşi ajuta să se îmbrace băieţelul de aproximativ clasa întâi, ce părea şi el destul de vrednic într-ale gurii. El, bucuros nevoie mare: „Şi nici măcar n-a zis că n-am voie să mănânc dulciuri, deci pot să mănânc!” – „Păi, poţi, n-a zis că nu poţi!… E, dar nu mănânci şi tu chiar aşa….!”

Da, corect: cum era să mă creadă doamna doctor pe mine?!

Sursa foto articol

Share