Epuizarea naşterii (I)

epuizarea nasterii

Când am scris despre colectivizarea naşterii mele – vezi aici – eram aşa de sigură că, odată ce dau cep la suflet, o s-o ia şi contracţiile năvalnic pe scări, mai că nu stăteam cu bagajul de spital la uşă în timp ce-mi număram unicii de pe blog. Well, nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar între cele două capete de afiş s-au petrecut atâtea momente contradictorii, încât ne credeam uneori în filmele cu proşti. Bine măcar c-a fost soare cât am stat la mare, nu asta îşi doreşte oricine oricând pe litoral?

Prin urmare, după miercurea aia în care mă tânguiam că nu mai nasc odată au urmat alte două săptămâni de aşteptări chinuitoare şi presupuneri ameţitoare despre ce se întâmplă în burta mea. La două zile după textul cu pricina a mai fost o ecografie. Doctorul meu-minune era aşa de întunecat la faţă – deşi e cam întunecat de felul lui, de la natură, că aşa sunt, în mare parte, domnii din zona aceea de lume, Palestina-Egipt, pe-acolo; dar de data asta parcă i se înecaseră toate corăbiile în puţinul lichid pe care-l mai aveam. Că asta era problema lui, „lichid amniotic aproape zero, rămâne copil pe uscat” – că Zaher al meu vorbeşte o română tare amuzantă. De obicei, mă şi amuz, dar, de data asta, nu-mi ţinea deloc hangul. Eram deja la termen, cu o membrană fisurată, o dilataţie de tot râsul şi nicio contracţie. Bine, acuma omul are, în general, un spital pe cap, o familie acasă, adică are motive de bătaie de cap, n-oi fi eu sursa lui de grijă. Dar tare posomorât mai era în dimineaţa aceea.

„Ce să iau, dom’ doctor? Nu e ceva natural să declanşeze naşterea?” – parcă voiam eu să-i întind o mână de ajutor, numai să nu-l mai văd aşa.

„… luaţi o lingură de ulei de ricin… poate merge”, dar nu părea prea convins.

„Am auzit că sexul funcţionează. E adevărat sau mit?”

Zaher s-a mai luminat la faţă, ne-am mai revenit un pic. Băi, cum sunt bărbaţii ăştia!

„Da, da, funcţionează, să-l puneţi pe soţ la treabă. Mult sex, apoi plimbări cât îşi revine tati, apoi iar… E cel mai bun.”

I-auzi. Şi eu care mă simt de parcă nu mai poate intra nimic pe-acolo, noi aşteptăm să iasă. Hai, că o să-ncerc cu uleiul de ricin… o lingură ziceţi, da?

 

Uneori, travaliul merge ca uns

Mi-am luat sticluţa cu ulei de la asistentă şi m-am abţinut de la bocete la volan, că nu vedeam traficul. Pân-am ajuns acasă, deschisesem deja pe tabletă câteva pagini de net de pe-afară despre treaba asta cu declanşarea travaliului cu ulei de ricin, aşa că m-am mai împăcat cu situaţia. Am citit mult, şi de la noi, şi de la alţii. Şi de la femei care au încercat, şi de la moaşe, şi de la doctori şi din surse de genul a friend of a friend. Păreri mai împărţite ca despre subiectul ăsta cred că am mai găsit doar despre numele oficial al lui Dumnezeu. Am citit mult şi m-am culcat; n-am mai vrut să ies afară, pe plajă, în parc, la mall, nicăieri. N-am vrut să mai vorbesc cu nimeni, iar ca să le răspund celor care îmi cereau părerea pe diverse teme fără legătură cu starea mea a fost nevoie de o mare stăpânire de sine.

Revenind la uleiul de ricin – că poate s-o mai afla cineva vreodată într-un blocaj din ăsta – am aflat următoarele: o parte din cele ce au încercat ziceau că „it worked like a charm”, adică l-au halit şi s-au şi contractat cu succes în următoarele ore sau următoarea zi, cu finalizarea dorită; o parte (destul de considerabilă, de altfel, ceea ce m-a şi reţinut din a-l lua, pe moment) s-au plâns de diaree, vomă şi chiar deshidratare – uneori urmate de un travaliu prelungit, alteori urmate de nimic (după mult citit, am constatat ca majoritatea acestora băuseră uleiul ca pe cocteiluri, cu paharul mare, nu cu lingura, cum mi se recomandase mie); iar pentru altele, uleiul de ricin a fost fix placebo-ul despre care ştii că e placebo – n-a făcut nimic. Oricum, o părere pe care am tot găsit-o vehiculată printre mărturii a fost că uleiul de ricin nu-ţi face nimic dacă organismul nu e pregătit pentru travaliu. Cum ar veni, şutul în fund trebuie să vină la momentul potrivit. Merci frumos, atunci de ce să mă mai scârbesc cu asta? Că nu vrei să ştii ce gust are, d-asta mai toate femeile alea povesteau că l-au luat cu suc de portocale.

Şi mai aveam o problemă: ok, să zicem că declanşează contracţiile. Super. Dar dacă nu se înmoaie colul, dacă nu se dilată cât trebuie? Că eram într-o situaţie tare strâmtă şi din punctul ăsta de vedere. Uterul o să dea copilul afară, iar el, săracu, o să dea cu capul de poarta soarelui care nu se deschide. Păi, nu-mi bat eu joc?

Deşi eram praf la cap pe subiectul ăsta deja, zic s-o luăm logic, totuşi. Hai, să înmuiem treburile mai întâi – m-am apucat de luat hapuri cu ulei de Luminiţa Serii/Nopţii (Evening Primrose Oil, în funcşie de sursă), un supliment alimentar cu multă vitamina E, un fel de cervix whisperer. Dacă nu merge, măcar o să am un păr şi-o piele senzaţie. A doua zi, după câteva doze de luminiţă din asta (luate după prospect), zic să iau şi lingura de ricin, fără s-o mai întorc pe toate părţile. Apoi, am aşteptat, mă scuzaţi, căcarea cea mare. Zic să mă culc, să mă prindă travaliul odihnită. Ca de obicei, eu cu planul făcut.

 

Unde nu-i cap, trebuie găsit 

N-am avut nici măcar o crampă. Bine, eu n-am crampe nici de la prune cu iaurt cu bere, aşa că… Şi nici constipată în sarcină n-am fost, deci le-aş fi stricat panel-ul de cercetare ăstora cu uleiul de ricin.

Şi-atunci, am făcut ceva ce-ar fi trebuit să fac de când am ajuns la Constanţa: să-mi sun moaşa cu care am născut prima dată şi să mă duc la niscaiva consiliere pe probleme de blocaje la cap, că sigur e de-acolo. Când am cunoscut-o eu pe Liliana Tudose, acum doi ani, lucra în ISIS (spitalul unde am născut), la neonatologie, dar funcţiona şi ca moaşă la cerere (ceea ce a făcut şi pentru mine, în travaliul cu Tudor), plus că se ocupa şi de BB Center, un loc minunat pentru gravide şi proaspete mame în Constanţa. Acum, Liliana se dedica în exclusivitate activităţilor de la centru şi, printre altele, ajuta femei blocate ca mine să-şi vadă cursiv de naştere.

Şi-a adus aminte de mine imediat; şi de travaliul meu, în care n-o lăsam să pună mâna pe mine. I-am zis că faza e mai complicată de data asta şi-a zis să ne vedem, să stăm de vorbă. Aşa că seara de Mihail şi Gavril mi-am petrecut-o în trei ore de discuţie uşurătoare, de la care m-am întors acasă o stare de spirit incredibilă şi cu nişte informaţii extrem de utile, care m-au liniştit teribil:

  • Lichidul amniotic se poate reface, iar cea mai simplă metodă pentru asta este, evident, să bei multă apă. Multă. Apă. Multă. Trei litri pe zi. Ulterior, am căutat info despre asta şi am găsit acest articol util gravidelor cu aceeaşi problemă.
  • Poziţia copilului înainte de expulzie poate fi schimbată. Aici nu vorbim de feţi aflaţi în prezentaţie pelviană, ci de cei care stau ok, cu capul în jos, dar – după cum am auzit din câteva poveşti de naştere – îşi „dau capul pe spate” înainte de expulzie, aşa că se intervine cu cezariană de urgenţă. Liliana mi-a povestit despre schimbările de poziţie ale mamei în timpul travaliului prin care poate debloca bebeluşul din această postură, determinându-l să se întoarcă la, mă scuzaţi, gaură cu acea parte a capului său cu care, în mod normal, trebuie să iasă. Deci se poate, dar numai atunci când mama este lăsată să-şi facă travaliul liber, mişcându-se după cum îi dictează corpul său bântuit de durere în acele momente, nu legată de un monitor fetal şi imobilizată la pat, cum se face, încă, în multe maternităţi.
  • La ISIS apăruse conceptul de „naştere ca acasă”, bonus peste naşterea în apă de care beneficiasem eu prima dată. E proiectul de suflet al Lilianei, ultimul înainte de a pleca şi, culmea coincidenţei, se întâmpla în salonul unde fuseserăm cazaţi când l-am născut pe Tudor: 201. Acum, 201 avea o piscină gonflabilă de naştere de două ori aproape cât cada în care am născut eu în 2013, acolo îţi faci travaliul, acolo naşti, acolo îl purică personalul neonato pe bebe după expulzie, acolo se întâmplă totul ca la tine acasă: te uiţi la televizor, mănânci, îţi faci toaleta, ieşi pe balcon să vezi marea – deci bonus faţă de la tine acasă, în cele mai multe cazuri. Plus că, e o convenţie nescrisă în spital că cine s-a cazat la 201 vrea să fie deranjat şi medicalizat cât mai puţin posibil, spre zero, şi să aibă parte de o naştere în tihnă, care urmează cursul firesc al naturii.

Am plâns cu Liliana, am râs, am fost recunoscătoare pentru tot ce-am aflat, am vorbit cu ea ca un om tulburat, o femeie disperată, o gravidă tristă, un jurnalist care nu-şi mai scoate capul din săpături pe subiectul zilei. Dar ştiu că am plecat mult mai bine decât am venit. Era şi cazul: a doua zi dimineaţă aveam o nouă întâlnire cu doctorul şi trebuia să mă prezint cu un psihic montat beton. Nu de alta, dar să mai câştig nişte răgaz, dac-ar fi fost nevoie.

Dar poate nu… Vedem data viitoare.

 

Sursa foto

Share