Fructul interzis al pomului de Crăciun

copii-dulce-pom-de-craciun

De aproape o săptămână de când am făcut bradul, Tudor întreabă zilnic, în poziţie de start, gata să-l chelească de ornamentele dulci: „Cine vrea o bombonicăăăăă?” Şi tare profundă îi este dezamăgirea când „nu vrea nimeni”, adică eu sau taică-său.

Pentru că-i place să le scobească din staniolul lor, iar el, oricum, ştie că n-are voie să le consume: „Bombonicile nu sunt pentru copii. Le agită creierul.” – sună crud într-o lume în care nu mai există masă fără desert (dacă mai există masă in the first place…), mai ales în ceea ce-i priveşte pe copii? Da, şi mie mi se strânge inima, da’-mi trece repede.

Când eram acasă la mama aveam un sertar cu „bunătăţi”în bucătărie. Oricât de rău am fi dus-o, oricât ar fi durat un conflict în oraşul Vaslui care să ne împiedice să ieşim din casă pentru aprovizionare, sigur supravieţuiam cu eugeniile, napolitanele, acadelele, cornuleţele, ciocolata, bomboanele din sertar. Bine, eu cred că decedam în ziua doi, că n-am fost vreodată cu dulcele, başca ţineam cură de slăbire dintotdeauna, gen. Aspect compensat de prietena mea cea mai bună care, la orice vizită, bifa obiectivul turistic „sertarul” şi era mereu mulţumită de impresii. Nu ştiu dacă de la asta i s-a tras, dar acum are propriul ei „sertar” la birou. Măcar sper că-şi aduce aminte de noi în copilărie ori de câte ori îl cotropeşte.

 

Pofta de dulce multe rele aduce

Cum nu cred în pofte, n-am putut să mă dezic de asta nici în sarcini, aşa că nu mi-am hrănit fetuşii cu zahăr intrauterin. Băi, nu zic că n-am mâncat, nu mă credeţi nebună, dar cum sunt eu intolerantă la gluten, sectorul prăjiturilor cu făină sau pesmet mi-e interzis, majoritatea dulciurilor din comerţ provin din fabrici care produc şi paste făinoase ori biscuiţi, napolitane etc. (cum ar veni şi după cum scrie pe etichetă: „pot conţine urme de gluten”), astfel încât mă mai anturez (dar sumar) cu ciocolata neagră, iar vara îmi căşunează pe îngheţată (dar şi-acolo cu mare atenţie la compoziţie, tot din considerente de gluten). Beau ceaiul şi cafeaua neîndulcite şi, când e vorba de făcut cumpărături, aleg produse fără zahăr sau, pe cât posibil, să-l văd cât mai la coada listei de ingrediente.

Pe Tudor l-am ţinut departe de zahăr până spre doi ani. A nu se confunda cu „dulce”, că şi fructele sunt dulci, şi mierea e dulce, şi siropul de agave la fel. Iar de-acolo încolo am încercat să nu scăpăm situaţia din mână – deşi gustul copilului era deja format în mare, adică încerca lucruri văzute pe la alţii, de curiozitate, dar abandona repede, că nu se potriveau pe papile cum trebuie. Bine, între timp şi-a pierdut minţile după îngheţată, la grădiniţă primeşte o prăjiturică după somnul de prânz şi aude despre diverse de la colegi: „Mami, Eric a spus că a mâncat eugenie… Vreau şi eu eugenie…”.

Pentru el, aniversările înseamnă că „mâncăm tort” şi când merge cu tati la cafenea „o să vrea să mănânce prăjitură” – deci e un copil normal, nu? adaptat societăţii de astăzi, după cum ar zice alţi părinţi – dar totul se întâmplă la modul ciugulit. N-am stat să-i coc biscuiţi fără zahăr, să umplu congelatorul cu îngheţată de casă ori să modelez bomboane raw cu miere. Deserturile n-au fost vreodată vreun aspect care să conteze în creşterea lui Tudor, aşa că nici el nu le bagă acum cine ştie ce în seamă. Pentru că mi-am bătut mereu gura cu teoria potrivită şi nu degeaba: „Copiii n-ar trebui să mănânce dulciuri, pentru că zahărul le agită creierul şi le strică dinţii, se pot îmbolnăvi la burtică etc. De fapt, zahărul nu e bun nici pentru oamenii mari etc.”, din astea. Într-una din zilele astea de stat acasă ne-a întrebat iar dacă vrem o bomboană din pom. „Nu.” O scosese deja din ambalaj şi o mirosea. „O s-o mănânc eu.” Am căscat la el nişte ochi peste masa din bucătărie, încât i-au îngheţat nările fremătânde lângă guguloiul dulce de ciocolată. „Dar ştii ce fac bomboanele copiilor, da?” A învelit-o la loc în staniolul agăţat încă în brad. „Bomboanele nu sunt pentru copii, numai pentru oameni mari.” – „Iubitule, nici oamenilor mari nu le fac aşa de bine…”

Aseară ne-am nimerit printr-un mall şi-am zis să bem un ayran la food court, parcă simţeam aşa… o nevoie de ceva acrişor şi rece după toate zilele astea grele; şi ne-am nimerit la masă lângă o familie cu un băieţel de vârsta lui Tudor, care lingea de zor o îngheţată de la Mac; la fel şi taică-său. Cu cea mai încărcată privire de jind, dar şi de reproş, din tot sufleţelul său în care – bag mâna-n foc, chit că abia mi-am făcut unghiile – se bătea dorinţa de a primi desertul preferat cu toate ideile pe care i le-am inculcat încă din primul an de viaţă, Tudor s-a întors spre ei: „De ce mâncaţi îngheţată?? Că vă strică dinţii!!”

Şi-atunci mi s-a strâns inima pentru copilul meu, căruia vreau să-i ofer ce-şi doreşte, orice, oricând, în orice cantitate, numai să nu-i văd vreodată privirea tristă (a se citi: miloagă, cerşetoare, jinduitoare, pofticioasă, nesatisfăcută etc.) Da, frate, şi pe mine mă doare când îmi cere şi-i zic că nu poate avea, pe bune! Dar niciodată, absolut niciodată nu-mi ies din minte: carii, deficit de atenţie, agitaţie, haos, carenţe de vitamine şi minerale, apatie, nervi, crize, dependenţă, indisciplină… Zahărul cere zahăr şi nu se opreşte niciodată.

Între timp, poate ar trebui să-i mai dăm satisfacţia că vrem o bomboană din pom, să mai desfacă şi el cu mânuţele lui ceva dulce…

 

Sursa foto

Share