L-am scăpat de frici ca să rămână la bunici

A rămas cu bona seri la rând de la şase luni; a dormit la soră-mea de nenumărate ori; a plecat tot cu ea la munte fără nicio reţinere – vezi aici. Dar Tudor n-a vrut niciodată să rămână la bunici.

Eu şi Tudor am rămas să încheiem micul dejun, că restul bărbaţilor din familie sunt implicaţi într-o activitate neplăcut mirositoare ce implică un scutec.

– Mami, mă bucur că mergem azi la buni Rica! O să-mi placă să stăm în curte!

– Păi, Tudor, poate într-o zi o să vrei să stai mai mult…

– Mami, ştii de ce nu vreau eu să rămân la Călăraşi? Că mi-e frică că n-o să mă mai luaţi înapoi!

– Cum, măi, Tudor?? Nu eşti tu băieţelul meu?? Normal că te luăm înapoi! Stai câteva zile şi gata, cum a mai stat Victor. Nu trebuie să te duci la grădiniţă? Nu trebuie să mergem în concediu în curând? Unde e casa ta?

– La Bucureşti!

– Păi, vezi? Normal că te luăm înapoi! Uite, Eric cum se duce la bunici la Corbeanca şi stă acolo?… Să ştii că şi eu mergeam în vacanţă la bunica mea atunci când eram mică. La Suceava.

– Acolo unde e cetatea lui Ştefan?

– Da… şi conversaţia a deraiat înspre diverse.

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Este una din puţinele zile pe care le mai am doar pentru mine de când am făcut copii, c-a plecat bărbatul singur cu amândoi la drum. Mi-am văzut de gospodărie, de sală, ceva muncă, ceva rahaturi ronţăite la televizor; am început şi-o carte – sper să n-ajungă alături de celelalte două, mai mult răvăşite decât citite, rămase în stand-by prin sufragerie de când aveam brad în casă.

Cu ultimele forţe şi cu ochii cât cepele ca după curăţat ceapă, editez ultimele poze pentru un articol pe blog – ceva frumos, mai mult amuzant decât elegant, cum ne place nouă, vedeţi voi săptămâna asta – când sună telefonul:

– Ce faci, pisică?

– Pe-acasă, ce să fac?

– Vezi că mă apropii de Bucureşti. E destul de aglomerat, aşa că o să mai dureze un pic. Dar să ştii, ca să te pregăteşti să cobori să mă ajuţi la bagaje. (aka mâncare gătită, fructe, legume, cum se vine regulamentar de la părinţi, nu?)

– Dar vezi că sunt fără Tudor. A rămas la Călăraşi.

Pam-pam-paaaam! Mi s-a oprit inima. Iniţial, am scris „opărit”, că asta s-a-ntâmplat cu Tudor când am stat acolo câteva zile la vârsta de un an, în ideea să-l obişnuiesc cu casa, cu bunicii. S-a opărit. Rău. Arsură de gradul III, am avut ceva de tras de pe urma ei.

– Cum adică, a rămas acolo?

– Daaaa, el a vrut! Cred că mi-a zis de vreo trei ori „paaa!” după ce s-a hotărât că rămâne!

– Auleu, sper să nu te trezeşti că te sună ăştia la noapte că urlă să te duci să-l iei!

– Sper să nu… Oricum, l-aduce taică-meu mâine!

Aaaaaaa, deci asta era, de fapt! Sau o fi fost discuţia noastră de dimineaţă? Sau faptul că trauma arsurii de acum trei ani parcă s-a mai stins în mine, imprimându-i şi lui un sentiment de siguranţă în subconştient? Orice-ar fi, sper să se fi bucurat de seara asta.

Că eu, fără ipocrizie, o ţin numai într-o veselie: iar sunt singură acasă, mă joc cu laptopul pe masă, nu se vede? Bărbatul a ieşit, iar Buflea-i adormit, deci nu se pune, mă pot distra pe bune: scriu pe blog la lume.

Sursa foto