M-am hotărât ce-i frumuseţea

Love to the loveless shown

N-am înţeles treaba aia cu „frumuseţea e în ochii privitorului” până nu m-am făcut mare. Adică, în copilărie, îi auzeam pe oamenii din familie vorbind pe lângă mine, despre mine – de parcă n-aş fi fost de faţă, aşa cum li se-ntâmplă adeseori copiilor, „cantitate neglijabilă” – că nu sunt atât frumoasă, cât „interesantă”. Prin urmare, mi-am luat gândul de la înmuiat inimi de liceeni şi nu-l priveam cu ochi serioşi pe niciunul dintr cei care îndrăzneau să contrazică ce-am auzit eu acasă.

Undeva prin facultate m-am hotărât că eleganţa e mai tare decât frumuseţea şi ar trebui să insist pe aspectul ăsta. În afară de faptul că priveam cu absolută admiraţie personaje reprezentative ale conceptului, precum Grace Kelly – despre care cred şi-acum că avea atâta clasă încât nici toxinele cele de toate zilele nu se atingeau de organismul ei –  reuşisem să-mi mai cizelez niţel imaginea de moldoveancă uşor sălbatică aterizată în pretenţiosul Bucureşti, dar, din păcate, virasem cu asta înspre o eleganţă uşor bătrânicioasă care-mi aducea de-al de „sărut-mâna” cu duiumul. Măcar dădea bine în faţa profesorilor, a doamnelor de la secretariat şi a oricărui funcţionar de stat cu care eu, umilă studentă moldoveancă în Capitală, veşnic nomadă între cămine şi chirii, aveam o grămadă de treburi.

Azi o vedem şi nu e

În presa de femei am intrat, slavă Domnului, pentru talentul la scris; dacă era să mă aleagă după ambalaj, nu ştiu dacă aveam mari şanse. Aici am descoperit termenul magic „inspiraţional” – stindardul sub care luptam, pozam, machetam în fiecare lună şi care ne însufleţea vieţile de femei moderne – şi-am avut relevaţia imaginii mele îmbătrânite. În câteva luni, mi-am schimbat radical viaţa: altă casă, alt iubit, altă garderobă, alte distracţii, eram alta cu totul. Mi se spunea că sunt frumoasă şi la serviciu, şi-n particular, a fost ca un restart pentru feminitatea mea adormită de concepte prost înţelese precum „interesantă” şi „elegantă”. De-atunci, m-am simţit pe val cu frumuseţea personală.

frumusetea_avon_2Sursa foto

Când m-am măritat, eram ferm convinsă că sunt frumoasă, chiar un ferm-arogant poate prea alimentat de complimentele proaspătului soţ. Eram în genul de stare de adorare de sine mai degrabă construit pe aprecierea celor din jur decât pe convingerea profundă că lucrurile sunt, într-adevăr, aşa cum vreau să le prezint. Ăsta e genul de edificiu care tremură la primul semn de respingere din afară, la prima bănuială că cineva nu te place, la prima sarcină care-ţi strică silueta; nu mai zic de a doua. Pentru că nu mi-am pus niciodată problema că „frumuseţea vine din interior” şi nici n-am de gând în viaţa asta.

Bunul simţ, politeţea, empatia, căldura şi grija pentru ceilalţi vin din interior; frumuseţea îmi place să stea pe dinafară, la vedere. Şi-apoi, personajele negative din poveşti de ce sunt, aproape întotdeauna, mai frumoase decât bunele şi blândele lor contracandidate?

 

Împăcare, împăcare, fără nicio supărare

Şi-am ajuns în prezent, când încă mă străduiesc să definesc frumuseţea pentru mine însămi. Dac-ar fi să mă gândesc în sensul clasic al cuvântului, sigur sunt unele cu ochi mai albaştri, picioare mai zvelte şi mijloc mai subţire – deşi nu particip la niciun concurs, iar în ochii familiei mele sunt zână. Dar trebuie să-mi găsesc iar împăcarea cu o frumuseţe evident reconfigurată, cu urmări ale sarcinilor şi maternităţii pe chip, pe corp şi alte măsuri la haine. În acest stadiu mă ajută mult vorba de la început, cu frumuseţea din ochii privitorului, şi-am ajuns la concluzia că eu ar trebui să fiu primul privitor care mă apreciază. E greu, e o chestie de stare, e un sentiment care încă-mi scapă printre degete, care apare pe neaşteptate pentru că n-am învăţat, încă, să-l invoc.

IMG-20160727-WA0006În altă ordine de idei – dar deloc pe lângă subiect – am fost de curând la un seminar al revistei Femeia. cu tema „Ce vor bărbaţii?”, susţinut de doi traineri într-ale deconspirat secretele masculilor – pentru ca noi să-i înţelegem (şi tratăm, evident) mai bine; m-am amuzat teribil, bărbaţii sunt nişte fiinţe tare primitive şi noi le complicăm exhaustiv şi (de cele mai multe ori) degeaba viaţa.

Dar am rămas cu multe informaţii preţioase pentru evitat sau manevrat situațiile tensionate din cuplu, plus c-o vorbă foarte importantă pentru quest-ul meu într-ale frumuseţii: bărbaţii sunt uşor ameţiţi de  atitudinea potrivită. Atât. E atât de simplu.

Şi mi-am dat seama că asta am avut tot timpul, indiferent de stil, de haine, de fluctuaţiile de siluetă sau de culoarea părului. Cu asta am reuşit să fiu „frumoasă” în ochii multor privitori, chiar de nu eram în ai mei.

Aşa că m-am hotărât: frumuseţea e atitudine. Bine, de la un grad de înfrumuseţare încolo, nici chiar aşa fără vreun fundament, să nu ne îmbătăm cu apă rece!

 

Am scris despre acest concept complicat ce dă femeilor bătăi de cap pentru că m-au provocat oamenii de la Avon, care au realizat împreună cu revista mea de suflet, Femeia., un proiect tare drăguţ: „Tabăra de frumuseţe”. Uite un video despre cum a fost, că poate te interesează pentru data viitoare.

Cât despre frumuseţe… e un subiect de discuţie inepuizabil, dar, ca să keep it simple, s-o definim drept încredere şi curajul de a învăţa ceva nou. Aşa că, fetelor: fiţi frumoase cum ştiţi voi, dar nu încetaţi niciodată să vă perfecţionaţi în asta!

 

Sursa foto articol

Share