… zi, mai ştii când nu aveam copii?

viata inainte de copii

După cum spuneam aici, am reuşit, după aproape patru ani, să organizăm lucrurile astfel încât să putem pleca de-acasă un weekend, doar noi doi. Îl văd şi-acum pe bărbatu-meu gata de plecare, sprijinind mobila din hol, cât eu încercam să mă decid pe care dintre două perechi de încălţăminte la fel de incomode la drum lung să o port:

  • Dar ce-o să facem noi pe drum singuri, atâtea ore?
  • Dar ce-o să facem noi acolo?, zic.
  • Eee, acolo ne luăm cu piscina, cu jacuzzi, mergem să mâncăm, mai dormim, ne descurcăm noi… Dar ce-o să facem pe drum?? Nu ne mai cere nimeni apă, biberon, aia, aia… Nu plânge nimeni…
  • Ce să facem… Stăm cu ochii-n telefon până la Sibiu… Bărbatu-meu e învăţat cu simţul meu deosebit al umorului; din păcate, îl şi înţelege foarte bine, uneori mai în substrat decât vreau eu să exprim…

A fost o relaxare fantastică să încăpem într-un singur drum până la maşină: noi doi, un troller mediu şi-un rucsac, fără mustrări de „stai într-un loc, că ne calci pe picioare!”, fără atenţionări de „tu n-auzi să dai mâna, că trec maşini?!” şi „frateee, de câte ori ţi-am zis să nu te mai freci de maşină, că e murdară??!!”; o altă uşurare a fost că nu mi-am mai pus problema cum sunt organizate lucrurile în portbagaj astfel încât să încapă, să am acces rapid la ce mi-o trebui pe drum, să nu se strice nimic, să nu se turtească nimic, să se închidă corect portbagajul etc., aşa că ţeava de eşapament a fost singura care scotea fum în dimineaţa aia.

Vremea era superbă, bărbatul a acceptat să conduc eu, aveam deja o cafea bună la bord, ce mofturi puteam să mai fac?! Plecam într-un weekend în doi şi chiar n-aveam de ce să fiu botoasă.

 

Vorbim, vorbim, nu ne oprim…?

Dat fiind că nu mă pricep cu telefonul la volan – bine, cu scurte intermezzo-uri la semafoare şi benzinării – a fost un drum cu mult mai puţină activitate online decât preconizasem şi glumisem. Deci chiar am stat de vorbă cu pasagerul meu, am mai schimbat şi noi impresii despre vieţile noastre de adulţi. Bine, tot mai zicea unul: „Băi, cât de simpatic e Victor ăsta!” şi ne duceam cu discuţia într-acolo, încheind dialogul cu „Ce-or mai face copiii noştri?”. Nu ştiu alţii cum sunt, dar noi n-aveam altfel cum.

La Vâlcea îmi crăpau ochii-n cap de concentrare deja, aşa c-am făcut schimb de locuri. „Ce-ai mai fi dormit tu pân-acum dacă nu conduceai!”. Foarte adevărat. Mai dormeam, mai stăteam pe Facebook. Iar mai dormeam. Dar, na, uite, că fu o idee bună să mă ocup eu de şofat, chiar dacă am fost admonestată în mod repetat că „140 e o viteză OK de mers pe autostradă, nu 160!”.

Masa de prânz am luat-o într-o cramă sub nivelul străzii şi al semnalului de telefonie mobilă, aşa că ne-am bucurat de mâncare pe stil vechi, fără condimentare online. Din nou, am mai stat şi noi de vorbă, că nu stătuserăm de mult, nu? În pricipal, am dezbătut cât de independent e ăla mare, de plecă bucuros la munte cu soră-mea, başca – după dovada foto primită – îşi cără singur bagajul până la tren, în timp ce-l băteam la cap s-o sune pe maică-sa ca s-aflăm ce mai face ăla micu’.

cuplu distractie fara copii

Sursa foto

 

Ce mi-a plăcut la Hilton şi ce nu i-a plăcut lui la mine

Încă de când am bătut în cuie datele acestei plecări, cu aproape două luni înainte – ca să reuşim să sincronizăm şi deplasările copiilor – fiecare individ din acest cuplu şi-a creat un pachet de aşteptări pentru weekendul în doi. El, probabil, se gândea la sex, mult sex, ceva gen haos ca atunci când eram „tineri”, odihniţi şi fără copii, ceva, o destrăbălare în piscină, în jacuzzi, în saună, în paturile imense de la Hilton, în camera de joacă pentru copii – să ne şi „răzbunăm” pe situaţia de-acasă, ceva să zguduie planeta; a, şi somn mult şi ceva spa. Eu sigur pusesem partea cu spa-ul în prim plan şi de restul mai vedem noi.

Şi-acum eram, în sfârşit, în camera aia frumoasă de la Hilton, doar cu bărbatul şi un pat imens, bonus sistem de climatizare care mi-ar fi putut da grade fără număr, fără număr faţă de cele 18 de-acasă, peste tot pliante cu oferte de terapii spa pentru îndrăgostiţii de Valentine’s Day sau îndrăgostiţii în general, iar eu plângeam pe dinăuntru şi debitam numai răutăţi pe dinafară din cauză că „acea perioadă a lunii” nu se mai termina odată! Halal weekend pentru dezmăţ îmi alesesem.

Până la momentul când am îndrăznit să intru în piscină, jacuzzi, saună şi ce mai aveau oamenii pe-acolo, eram deja destul de dezumflaţi amândoi. Bine, n-a ajutat nici faptul că piscina are 1,60 m, adică îmi venea apa pân’ la gât şi nu-mi dădeam seama ce-aş fi făcut acolo dacă erau şi copiii cu noi. Sau că sauna cu infraroşu nu mergea, că jeturile din jacuzzi erau o bolboroseală palidă, iar doi clienţi (foarte fideli, din câte mi s-a spus, şi foarte lipsiţi de înţelegere) discutau afaceri aproape urlând ca să acopere zgomotul instalaţiei, deşi semne de atenţionare pentru păstrarea liniştii erau lipite peste tot.

 

Iau o pauză de la tânguiala pe marginea relaţiei mele de cuplu ca să tratez un pic şederea la Hilton Sibiu.

Ce mi-a plăcut:

  • Camera: mare, spaţioasă, mobilată cu gust şi fără urme de uzură, cu toate instalaţiile în funcţiune. (Oglinda de machiaj din baie mi s-a părut montată prea sus, dar, la naiba, poate ăştia au oaspeţi numai peste 1,75 m – aşa s-ar explica şi de ce menţin piscina atât de plină…) Sistemul de climatizare din cameră, care mi-a permis să setez ce temperatură doresc ziua, noaptea, când ies din duş etc.
  • Micul-dejun: destul de diversificat, inclusiv cu preparate tradiţionale precum: salată de vinete, zacuscă, brânză de burduf, jumări, tobă etc.
  • Facilităţile: camera de joacă pentru copii, maşina de făcut pantofii (curăţat, uns cu cremă, lustruit), pătuţurile pentru bebeluşi (chiar din cele de lemn, nu de textil, cum am întâlnit peste tot), masa şi fierul de călcat, sala de fitness.
  • Spa-ul: faptul că oferă destule opţiuni de petrecere a timpului, fie la piscină, fie la jacuzzi, în saune, în camera de meditaţie, în cea de relaxare, la terapii (masaje, proceduri corporale), faptul că tot personalul este foarte amabil şi de ajutor, că totul e curat şi bine semnalizat şi că poţi bea un pahar de apă cu lămâie şi ţelină sau castravete în timp ce te relaxezi.

Ce nu mi-a plăcut:

  • Amplasarea, adică după ieşirea din oraş; dac-am fi venit cu copiii, nu ne-ar fi deranjat – Zoo e aproape, Muzeul Astra e aproape, parcul e aproape, mâncam la hotel, ne bălăceam la hotel, nu ne trebuia mai mult, că nu sunt ei deocamdată interesaţi de arhitectura clădirilor din Piaţa Mare. Însă noi doi am fi vrut să putem ieşi în centru fără maşină, să nu ne ia cel puţin 20 de minute un drum dus-întors şi să nu fie nevoie ca unul dintre noi să se „sacrifice” cu băuturi non-alcoolice ca să poată şofa. Evident, puteam oricând să apelăm la taxiuri, dar disconfortul drumului tot rămânea.
  • Parcarea: că trebuie s-o plăteşti, adică. Nu-i mare cheltuială, 10 lei pe zi, dar chiar şi-aşa, nu înţeleg această nevoie a hotelului de a te taxa că vii cu maşina. Mai ales când eşti la marginea oraşului. Bine, ce vorbesc: în Bucureşti, Hiltonul e în buricul târgului şi tot îi plăteşti parcarea, aşa că… Mă întreb cum au procedat părinţii copilului a cărui petrecere de botez a fost sâmbătă după-amiază în restaurantul hotelului: au scăzut parcarea tuturor invitaţilor din totalul darului? Că au petrecut câteva ore bune…
  • Spa-ul: cu argumentele de mai sus (piscina prea adâncă, jacuzzi-ul prea blând, facilităţi nefuncţionale) şi marele dezavantaj că piscina şi restul facilităţilor spa sunt la etaje diferite. În plus, copiii sub 16 ani nu au voie în jacuzzi – că în saune mi se pare şi normal să nu fie duşi. Deci ce aş face cu cei doi copii ai mei de 1,3 şi, respectiv, 3,6 ani în piscina de 1,60 m, unde nici măcar nu-i pot ţine în braţe eu, cea de 1,70 m? Iar apoi ar trebui ca eu şi bărbatu-meu să ne continuăm distracţia la spa pe rând, că unul trebuie să rămână cu ăia micii la piscină, nu? Başca, la alt etaj.
  • Căldura de pe holuri. Nu că ne-am fi plimbat noi intens prin hotel, dar de la lift şi până la uşa camerei mi se părea mereu că mă scurg pe persan. Maybe it’s just me, că sunt dereglată hormonal de la sarcini, iar bărbatu-meu mereu îmi spune că mi-e cald de la tencuiala de pe faţă. Totuşi, cele 24 de grade din cameră mi se păreau o adiere de vânt când intram de pe hol.

 

Revenind la weekendul nostru în doi: am dormit mai mult decât acasă, cu copiii; sigur am mâncat mai mult şi mai în tihnă; am mai şi citit ceva… Dar emoţiile noastre tot de copii au fost legate: fiori îmi urcau pe şira spinării când îi auzeam plângând prin camere învecinate, amuzaţi schimbam priviri martori fiind la scene ale familiilor cu copii oriunde ne găseam, melancolici deveneam când ne aminteam de ai noştri şi fie sunam la soră-mea, fie la socri ca să aflăm că, de fapt, alora mici le era foarte bine şi fără noi. Moment în care eu, cel puţin, simţeam dezolarea.

familie cu copii distractie

Sursa foto

Şi, poate, din toate astea adunate, poate doar din frustrarea gândului că acest weekend a căzut cum nu se poate mai prost, m-am gândit că ar fi o glumă bună de trântit bărbatului:

  • Mi-am adus aminte de ce am făcut copii.
  • De ce?
  • Că, înainte, tot timpul ne certam că iar plecăm singuri şi ne plictisim! Mai ştii?

Nu, nu voia să „mai” ştie. Mai ales atunci.

 

Sursa foto articol

Share