Mărţişor deloc uşor

inima rupta cusuta fir alb martisor

„Astăzi este o zi tristă. Trebuia să fie una veselă, că de-aia am desenat pe mărţişorul tău o faţă zâmbitoare.” Dar eu m-am certat cu el şi-a zis că ar fi trebuit să deseneze o faţă cu gura în jos, adică tristă.


Mărţişorul meu nu e ca al altor femei. Adică eu vin dintr-o copilărie cocoşată de tradiţia conform căreia femeile dau bărbaţilor mărţişor de 1 Martie, aşa e în Moldova. Nu ştiu care sunt originile acestui request de folclor local, însă mă gândesc că trebuie să aibă ceva de-a face cu lenea domnilor de a umbla după cadouri.

Anyway, aşa am învăţat, aşa am procedat toată viaţa. Însă, de când m-am mutat în Bucureşti, la fiecare început de primăvară am fost antagonizată de o atitudine bipolară pe baza confruntării acestei moşteniri grele cu aşteptările de-aici, din zonă: să-mi îndeplinesc rolul de femeie receptor de porte-bonheur. Plus munca de lămurire pe care a trebuit s-o duc cu bărbaţii locului, de-a lungul acestor ani petrecuţi în sud, ca să accepte această atenţie deosebită, dar învestită numai cu urări de bine – însă, de care, le e ruşine. Însă eu nu m-am lăsat; başca, am născut şi doi băieţi – nu era chip de renunţat, m-ar fi bântuit fantomele transgeneraţionale.

Partea proastă din ţinutul cu dinţii de această tradiţie este că-i acord mai multă importanţă decât rolului de soţie/mamă care ar trebui să primească, după cutuma locului în care-mi duc viaţa, până la urmă. Nu mi-a ieşit deloc până acum vorba „when in Rome…”; nu, eu am insistat să-mi concentrez eforturile pe dăruit mărţişorul potrivit, nu pe primit – a, bine, dacă nu primesc nimic, e scandal; dacă primesc ceva legat de care simt eu că nu s-au făcut eforturile necesare, că a fost ales „să fie”, iar e scandal, dar nu vorbim despre asta acum.

 

Copilul m-a pedepsit într-un mod inedit

Faza e că, de dimineaţă, antagonismul ăsta prost mi-a explodat în faţă, catalizat de stresul aferent aglomeraţiei de sarcini din prima parte a zilei, de nervii mei personali fără legătură cu subiectul;

  • de Victor care se frichinea prin zonă şi urla „Vine mami! Vine mami!” (unde să vin nu ştiu, că nu eram plecată nicăieri) şi producea lanţuri-lanţuri de muci – într-a nu ştiu câta zi de stare de sănătate incertă în care ne întrebăm dacă să-l ducem sau nu la grădiniţă şi, dacă nu-l ducem, cine-şi sacrifică din timpul de muncă pentru stat cu el;
  • de Tudor care miorlăia că „Am făcut cu tati regula eu mă dezbrac, el mă îmbracă! – Bine, atunci, du-te să te îmbrace tati, că nu e regula mea asta!” şi se mai aude şi „tati” din fundal că are treabă, deci să se descurce, că e băiat mare – care băiat mare detectează că-i atârnă o aţă de la chiloţi, ceea ce-i zguduie universul şi uite-aşa creşte intensitatea haosului în incintă.

Schimbaserăm deja mărţişoarele între noi; oricum Tudor era aşa de încântat să mi-l dea pe cel făcut de mâna lui la grădiniţă, că n-a mai aşteptat momentul oficial, l-a scos din rucsac şi mi l-a adus în fugă în timp ce spălam nişte vase înainte de micul dejun. Am lăsat totul baltă, evident.

Mi-a povestit cum a desenat o faţă zâmbitoare, pentru că e un mărţişor vesel, pentru că are fir roşu cu alb, pe care l-a capsat doamna, şi e numele lui scris pe spate şi „1 Martie” pe faţă etc. – ceea ce vedeam şi eu, de altfel, dar entuziasmul gestului era aşa de mare, încât simţea nevoia să-mi povestească totul, în detaliu. Aşa că l-am luat, ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat şi i-am arătat cum îl pun la loc de cinste şi vizibilitate, înfipt în suportul meu de birou; a fost extrem de mândru.

martisor copil gradinita smiley face

Când a fost toată lumea prezentă, am dat drumul schimbului oficial de mărţişoare. Regulamentar ca-n sud, le-am primit pe ale mele; obligată ca-n nord, le-am dat pe ale lor. Ăstora mici le-am luat nişte biciclete simpatice cu pin, foarte ok de purtat în piept şi de băieţei. Reacţia lui Tudor a fost: „Tati, nu îţi vine să crezi ce mi s-a întâmplat!!” şi, abia atunci, am simţit că mă bucur cu adevărat, adică de surpriza lui.

Atunci am simţit că tradiţia asta dificilă made in Moldova îşi are, în sfârşit, rostul. După ani de zile în care 1 Martie însemna dezamăgirea stârnită de „A, mulţumesc, dar ştii că n-o să-l port…”, acum obţinusem o reacţie de bucurie imensă. Emoţia aprecierii pentru tradiţia mea mi-a scos total din minte importanţa emoţiei lui faţă de tradiţia inversă, cea în care abia începea să-şi ducă viaţa.

Şi-apoi am stricat totul. Spun cu mâna pe inimă: dacă n-aş fi fost atât de preocupată să-mi satisfac eu cutuma şi, implicit, orgoliul, dacă aş fi apreciat la adevărata intensitate emoţia unui copil care dă primul mărţişor conştient mamei lui, pe care-l învesteşte cu un simbolism incredibil, greu de cuprins cu sufletul nostru buimac de adult, sigur nu i-aş fi explodat în faţă, în timp ce-i rupeam mârâind aţa de la chiloţi. Da, în timpul ăsta Victor se tot bălăngănea prin preajmă urlând „Vine mami! Vine mami!” de sub muci, un factor considerabil de stres.

Prima reacţie a lui Tudor fost să mârâie înapoi la mine. Dar, mă rog, asta face de obicei când ne ieşim din fire. În secunda doi, însă, a fugit şi-a smuls mărţişorul din suportul meu de birou şi s-a refugiat în dormitor în zgomot şi pudră de var de uşă trântită. Plângea şi-mi reproşa sacadat comportamentul nepotrivit şi neaşteptat. Şi cea mai mare pedeapsă a lui pentru mine a fost să-mi ia înapoi mărţişorul. Nu pe ăla cumpărat cu taică-său de la mall, ci pe ăla bricolat cu sufletul şi cu doamna.

Am stat minute bune – sau doar aşa mi s-au părut, în vria grabei care se produce dimineaţa, când nu e timp de răsuflat – ca să-l consolez, să-i cer iertare şi mărţişorul înapoi. Mi l-a dat şi mi-a părut uşurat că-l lasă inima să facă asta, în ciuda supărării. I-am pus bicicleta-mărţişor pe bluza de grădiniţă – care i-a căzut înainte să iasă pe uşă, în procesul înfofolirii – credeam că suntem bine, că ne-am împăcat. Trupa a dat buluc pe uşă afară şi am rămas cu liniştea.

La jumătate de oră după asta, îmi scrie bărbatu-meu: „Tudor mi-a spus în lift că astăzi este o zi tristă. Că trebuia să fie o zi veselă, că de aia a desenat pe mărţişorul tău o faţă zâmbitoare. Dar că e o zi tristă că s-a certat cu tine şi că trebuia să deseneze o faţă inversă, cu gura în jos, adică tristă. Şi mi-a mai spus că a fost aşa de supărat că a simţit că trebuie să-ţi ia mărţişorul înapoi.”

Iar eu, de azi dimineaţă, tot primesc urări de primăvară frumoasă şi trebuie să răspund cel puţin politicoasă…

inimioare smiley fata trista martisoareSursa foto

Sursa foto articol

Share