Motivaţionala de la after

concert DJ Se pare că, oficial, am terminat-o cu cluburile. Aseară a fost Sven Väth la Romexpo şi mi-am adus aminte de asta abia în maşină, când mă-ntorceam acasă din oraş. Nu l-am mai văzut pe Sven de trei ani jumate, îl aşteptam ca pe vestitorul primăverii din noua mea viaţă de clubberiţă cu doi copii, am şi promovat evenimentul pe Facebook, numai în agendă nu mi-am notat.

Cine nu este lămurit cu „aspectul Sven” din viaţa mea poate citi mai multe detalii aici sau poate lua la cunoştinţă că mi-am organizat petrecerea burlăciţelor în backstage-ul celui mai mare club din Catania la un show Sven Väth incredibil, unde-am dansat cu genunchii lipsă pentru că făcusem cunoştinţă cu marele om înainte să intre la pupitru.

Georgiana Idriceanu Sven Vath

Aşa că, la momentul de aseară, am suspinat un „Ooooh!”, mi-am dus mâna la gură şi-am încercat să nu încurc traficul cu părerea mea de rău care mi-a buimăcit un pic mişcările la volan. Era prima mea seară de sâmbătă fără copii, fără bărbat (în urma câtorva inginerii de relocale a tuturor membrilor familiei), fără obligaţia de a mă trezi cu noaptea-n cap a doua zi dis-de-dimineaţă în nu mai ştiu cât timp lung din viaţa mea, era Sven la Romexpo, iar eu n-am reuşit să sincronizez cele două evenimente. Pentru c-am uitat!

 

Daţi un leu pentru ego-ul meu!

Îmi petrecusem seara cu o proaspătă mamă şi-un bebeluş, aşa cum mi se-ntâmplă de câţiva ani încoace, ori în online, ori în viaţa adevărată. Se pare că porecla papa Sven pe care DJ-ul meu preferat o poartă n-are nicio influenţă asupra vieţii mele acaparate, de la un timp, de faza asta cu părinţeala. Se pare că mamele au obţinut monopolul, gata. Ce atâta papa?!

Bine, măcar, că aveam rezervare la aquagym duminică dimineaţă la nouă şi reuşisem să prind locul ăsta numai pentru că-mi pusesem alarma să sune sâmbătă dimineaţă la şapte să intru pe site, că aşa-i la WorldClass, tre’ să te organizezi din timp, altfel rămâi pe uscat – la propriu în cazul de faţă. Probabil acţionase şi asta în subconştient: trebuie să mă odihnesc pentru antrenament, deci ce atâtea nopţi pierdute, ce atâta Sven?? Dar asta nu mi-a sufocat de tot părerea de rău pentru scăparea mea şi m-am băgat în pat, în jur de 12, cu gândul la ce se-ntâmpla la Romexpo. „E, las’, că şi-aşa Sven intră pe trei. N-aş fi rezistat atât…”, m-am consolat şi m-am culcat.

Dimineaţă găsesc pe telefon un sms de la bărbatu-meu că nu mai vine acasă de pe unde petrecea el – chestie de care mă prinsesem din moment ce mă trezisem la fel de singură – şi-un mesaj pe Facebook de la un amic, mare fan Sven şi el, fost „coleg” de petreceri, ne ştim din vedere şi din online:

„Cum îţi dai seama că soacra ta e grozavă?! Atunci când ai doi copii şi la Romexpo pune muzică Sven, iar tu eşti liniştit/ă că acasă e ok! E la înălţime papa Sven!”

Acu’, eu nu ştiam la cine se referă, că soacră-mea luase doar unul dintre copii – p-ăla micu’ – iar eu nu eram la Sven. Cred, totuşi, că la el însuşi se referea, dar nu ştiam că omul are şi el doi copii. Bravo, bre. Zic să fiu politicoasă, chiar dacă mesajul era primit la patru dimineaţa, cu trei ore înainte:

„:) Nu-mi mai zice, că am uitat. Aseară mi-am adus aminte. Eram prea praf să mai vin.”

Surpriză, omul răspunde instant şi-mi aduc aminte cum ţin petrecerile astea, până la ora la care „alţii” acum se trezesc să plece la sală. Sau, în alte ocazii, îi trezesc copiii.

EL: „:)) Ok, next time! A fost super la mare înălţime papa Sven!”

EU: „Daaa, dacă n-oi păţi la fel… I miss him.”

EL: „You need a soacră!”

EU: „Am :)) Copiii nici nu-s acasă.”

EL: „Pfff! Ce te-a reţinut?”

EU: „Am uitat. Efectiv, am uitat. Şi sunt praf de oboseală.”

EL: „Păcat! A fost la mare înălţime! Da, next time. O să am grijă să te anunţ!”

EU: „Dacă n-am intrare în spate, degeaba. Mi-e greu să-l savurez din înghesuială. Mi-a trecut vremea.”

EL: „Da, la toţi ne trece vremea… pănâ ne dăm seama că asta e vremea noastră, mai ales dacă ai o soţie/un soţ înţelegător…”

EU: „Eu am, dar nu mai fac faţă între puştani. Deci ori backstage, ori nimic. Eu nu beau alcool, n-am cum să văd situaţia mai roz. Atmosfera face totul la mine.”

EL: „Backstage am fost în seara asta, iar atmosfera a fost UAU! Bine, mie, care sunt îndrăgostit de papa Sven, îmi este greu să-i văd defectele! Am impresia că, de fiecare dată, e mai frumos decât data trecută! Am vrut să-ţi scriu din timp, însă… job, copii etc…. O să te anunţ din timp next time! Şi DJ-iţa care a pus înainte de papa Sven a fost mega! O seară foarte frumoasă cu o mulţime de oameni frumoşi!”

EU: „Nu-mi mai zice, aia e… Bine că a fost bine.”

Îţi imaginezi că eu deja răspundeam în duşmănie că am ratat aşa cevaaa! Bă, da’ poate omul era luat binişor, poate i se păreau lui lucruri, poate nu-i ieşit de mult din casă, ce să zic? Dacă i-a plăcut lui atât de mult… Bine, îmi amintesc perfect cât de awesome poate fi la un show Sven, dar parcă nu-mi vine să cred că e la fel şi când nu sunt eu acolo.

EL: „Keep up the good work cu blogul! Te urmăresc, ultimele au fost…” – şi-mi dă emoji d-ăla de bătut din palme. „Pot dona bani?”

Am citit de două ori şi tot de două ori m-am simţit ca un caz social.

EU: „Mulţumesc. Ce bani? :))”

EL: „Ca la Casa Jurnalistului, de exemplu.”

EU: „Ahahaaa, nuuu, eşti drăguţ, dar mă descurc. Însă poţi dona share-uri sau Like-uri, orice mă face mai vizibilă.”

EL: „Nu întotdeauna.”

EU: „Nu întotdeauna, ştiu, că nu se potrivesc subiectele.”

EL: „Exact. Dar jurnalismul de calitate trebuie plătit!!”

EU: „Trimite clienţii la mine! Invită-ţi prietenele de pe FB să dea Like la Idrilog. Din astea.”

EL: „K.”

EU: „Mulţumesc.”

După un scurt training despre cum să facă asta:

EL: „Gata! În cinci minute, toată lista! Love you, love your writings! Pls keep in mind că ai şi bărbaţi/taţi care te urmăresc şi apreciază scrierile tale!”

EU: „Mulţumesc. Speeer, că eu mă gândesc şi la ei! :)) Merci muuult!”

EL: „Voiam să-ţi mai zic, apropo de o postare a ta de zilele trecute în care erai «overwhelmed»… tu nu eşti Băcanu, nu eşti Jensen ori etc., eşti Idri şi ai publicul tău care te citeşte şi te apreciază ca bloggeriţă, iar eu ca mamă + bloggeriţă, de exemplu. Aşadar, când te mai simţi aşa… bagă un articol pe blog! Şi acel buton de Donate pe care nu îl găsesc la tine consider că este de bun simţ şi foarte necesar să fie afişat la vedere pe blog!!!”

EU: „Zici că ar fi necesar? M-aş simţi ca o operă de caritate… Oamenii trebuie să înţeleagă, în primul rând, că nu trebuie să respingă articolele «cu client», alea de promovare. Cel puţin, la mine. Tot poveşti sunt şi alea, care mă ajută să trăiesc.”

EL: „Îmi place cum scriu şi Băcanu, şi Jensen! Dar apreciez mai mult stilul tău şi aş plăti pentru asta…”

EU: „Mulţumesc mult pentru susţinere!”

EL: „Sper să ai o duminică mai frumoasă!… a mea tocmai a început… a venit fii-mea la mine… un an şi trei luni… mamăă, mamăăăă… dar nu e mama, e tati, care ar vrea să doarmă că, na, Sven Väth, alea, alea…:)))”

EU: „Omgeee :)) Succes! E greu…”

N-am ştiu de care parte a solidarităţii să fiu mai impresionată din discuţia cu omul ăsta: aia de fan Sven, aia de fanul meu sau aia de fan copii după o noapte pe care şi-a luat-o pentru el şi o oră – în care putea să doarmă – pentru mine, ca să-mi povestească toate lucrurile astea minunate.

Sursa foto articol

Share