Nu-i uşor nici cu biberon!

alaptare artificiala

Nu mi-am alăptat niciunul din cei doi copii. Sau, mă rog, la cât de puţin i-am alăptat, orice mamă „adevărată”, care a făcut asta cel puţin şase luni, aşa cum se recomandă la cartea WHO, m-ar scuipa în cap. Deci nu i-am alăptat şi cred că motivele mă privesc întru totul. Subiectul de faţă e altul: de câte ori mă angajez într-o discuţie despre creşterea copiilor şi se ajunge la modul de hrănire cu lapte (pentru că „alăptare” se cheamă doar dacă-i dai de la tine, nu şi de la cutie), mi se aruncă în faţă „Normal că-i mai uşor să-i bagi biberonu-n gură!”, replică ambalată, de multe ori, într-un ton condescendent – sau, poate, mă simt eu inferioară mamelor care au alăptat şi mi se pare.

Da, doamnelor, „la biberon” e mai uşor să pleci de-acasă când ai copilul mic. E mai uşor să-l adormi şi să dormi noaptea bine (deşi o să am nişte amendamente aici). E mai uşor să-ţi revii fizic după sarcină şi naştere (deşi, teoretic, alăptatul ar trebui să fie acţiunea minunată care consumă calorii, retrage uterul cu repeziciune la dimensiunile lui iniţiale, îţi dă hormoni buni ca să nu cazi în depresie şi să nu mănânci dulciuri sau cartofi prăjiţi cu plapuma-n cap etc.). E mai uşor să-ţi reiei viaţa sexuală – deşi cine ştie ce fetişuri apar sau sunt, în sfârşit, puse în practică cu o parteneră care alăptează. E mai uşor să dai copilul la grădiniţă, să te întorci la serviciu… you name it, e mai uşor să-ţi reiei viaţa dinainte, all in all, să zicem. Dar să creşti copilul nu-i deloc mai uşor.

 

Formula hrănitului eficient?

M-a dus mintea la subiectul ăsta pentru că ne pregătim de călătoria de Paşte. Asta, pentru mine, înseamnă stresul maxim al bagajelor. Lucruri pentru mine, pentru bărbat, pentru copii – iar la categoria a treia se complică treaba, pentru că nu mai vorbim doar de haine, încălţăminte, produse de igienă. Ci, având în vedere cât de mic e cel mic, o geantă va fi umplută cu: biberoane, sterilizator, termosuri, încălzitor de biberoane (şi de maşină, şi de casă), cutii cu formule (ăsta micu’ e pe una specială, ăla mare e pe una normală), plus chestii pentru proaspăta diversificare a celui mic.

Şi-o să plecăm la drum cu apă fiartă şi apă plată în rucsac şi recipiente cu doze de lapte praf calculate pentru fiecare masă, mese pe care le estimăm la anumite ore, în funcţie de cum vedem kinderu’ la faţă în ziua respectivă. Avem drum lung şi trebuie să organizăm programul bine, dar nu ne garantează nimeni că socoteala de-acasă o să se potrivească cu cea din maşină şi n-o să se trezească urlând de foame când nici nu te-aştepţi, undeva în câmp, oblingându-ne să tragem pe dreapta. Pentru că asta-i treaba cu-un bebeluș hrănit artificial: n-ai ce ţâţă să-i bagi în gură rapid, să-l calmezi. Nuuuuu, până găseşti unde să tragi pe dreapta, să scoţi toate cele, să găseşti un loc plan pe care să stea biberonul drept – c-altfel ţi-o ia formula razna, dai, naibii, copilul peste cap – să potriveşti temperatura apei, să torni doza cu atenţie ca să nu-ţi ajungă, cumva, pe schimbătorul de viteze, să agiţi bine şi, în sfârşit, să potoleşti foamea revărsată într-un plâns sfâşietor de câteva minute bune, durează.

Dar şi când se-ntâmplă să uităm acasă vreuna din piesele acestui puzzle de hrănire artificială, zici că-i sfârşitul pământului. Hai, că apă plată găsim la orice magazin (numai să nu fim în câmp), iar apă fiartă – la orice crâşmă (idem), dar un biberon gol? Şi ni s-a-ntâmplat. Aveam la noi doar „biberonul gol” al celui mare (un fel de surogat de suzetă la care mai roade când vrea să se liniştească), o chestie nesterilizată de când abia mergea în picioare. Am avut de ales atunci: să ţin copilul nemâncat şi într-un urlat continuu vreo oră, până ajungeam acasă, sau să folosesc acel recipient cu 50/50 risc de bube la maţe pentru un bebelus de numai o lună jumate. Ce crezi c-am făcut? Pot spune că puştiul are un stomac foarte tare.

 

Ţâţa de aur versus biberonul balaur

Ia ziceţi voi, doamnelor care alăptaţi, cât vă ia noaptea să-i hrăniţi şi care e deranjul per total? Că eu mă dau jos din pat, orbecăi până la bucătărie, fac laptele – dacă am norocul să ne fi amintit eu, bărbatul sau bona să punem apă la fiert pentru asta de cu seară, altfel e jale – şi-l „administrez” timp de 5-10 minute (acum, că s-a mărit şi înfulecă mai repede) în picioare, lângă pătuţ, în timp ce-mi cade capul pe cot. Mă întreb cum o fi la voi: se poate ajunge la performanţa de alăptat în somn, doar îl mufezi şi se descurcă în rest?

Am văzut mame care mănâncă în timp ce copilul mănâncă la sânul lor. La mine – tipa cu biberonul – nu prea se poate face (am mai încercat un sincron din ăsta, dar dau şi pe mine, şi pe el). Aşa că-mi înghit foamea ca s-o pot potoli pe-a kinderului înainte.

N-au fost puţine dăţile în care biberonul a ieşit prea fierbinte pentru că, nu-i aşa, doar laptele de mamă este mereu la temperatura optimă. În eternele plânsete, a trebui să răcesc biberonul cumva, chiar şi prin metoda: „ţine-l scos pe geam la 130 la oră pe autostradă”. Dar, în cele din urmă, am adoptat politica: „mai bine mai rece decât prea fierbinte” ca să evit situaţii de genul şi o las mai moale cu apa fiartă.

Cum e la voi când apar dinţii, stă ataşat aproximativ non-stop, nu? Pentru că laptele de mamă e anestezic şi molfăitul ţâţei la fel. Eu trebuie să cânt, să spun poezii, să mă dau peste cap, să stau în cap, să fac „avionul” şi alte vehicule de transport în comun, să-i alin cumva durerea aia şi mârâiala şi tristeţea. Iar seara nu pot decât să mă bag în pat cu degetele-ncrucişate că n-o să-l trezească dinţii peste noapte, că mai mult de nişte gel calmant pe gingii n-am ce anestezic să-i bag în gură. Uneori, degetele încrucişate funcţionează.

Ştiu că nici voi nu-i puteţi hrăni oriunde de oprobriul pe care un sân dezvelit ce hrăneşte un copil încă îl stârneşte, dar nici mie nu mi-e mai bine. Unele priviri ce-au aterizat pe biberonul înfipt în gura copiilor mei dau minciună până şi laserului de la Măgurele.

alaptare artificiala1Sursa foto

În schimb, n-am a mă plânge deloc de treburi precum îmbolnăvire repetată sau IQ mai scăzut – chestii pe care cică studiile le-au legat de hrănitul artificial, în comparaţie cu cel natural. Până să intre la grădiniţă, la un an şi nouă luni, n-am cheltuit cine ştie ce bani pe medicamente cu cel mare. Şi-a crescut printre copiii din parc, lingând pe jos şi mâncând nisip. Iar de când cu grădiniţa (adică se face un an săptămâna asta), a stat de trei ori acasă, câteva zile de fiecare dată, cu viroze, adică: hai, să fim serioşi. Cât despre nivelul de inteligenţă – invit pe oricine să-l vadă în acţiune în filmuleţele de pe Facebook, adică: lăsaţi. Cât despre ăsta micu’ – ia muci de la frac-su non-stop, dar n-a văzut nici măcar strop de antitermic până la vârsta asta, adică cinci luni şi-o săptămână. Primul dinte i-a dat cu febră 38,5˚ C; a doua zi dimineaţă nu mai avea nimic. Acum negociază cu al doilea, în timp ce se luptă să stea în fund. E un mic Hercule, ce să zic? A, şi nu mă mai plâng de încă un „lips”: confortul de a linişti copilul oricând, pe orice problemă, mufându-l. Şi asta pentru că sunt convinsă de conexiunea pe care adultul de mai târziu o va face între nevoia de alinare emoţională şi consumul excesiv de mâncare, bazată pe acest obicei, de calmare via ţâţă.

Da, e greu şi cu biberon, pentru că trebuie să fii ordonat, disciplinat, maxim de igienizat (măcar la început) şi foarte concentrat la ce ai de făcut.  Trebuie să cari multe cu tine, să te mişti repede în crize de foame, să ai mereu un back-up în caz că-l vomită şi trebuie s-o iei de la capăt, să speli zilnic biberoane, să sterilizezi zilnic. Să cheltuieşti mulţi bani. Foarte mulţi bani.

Dar a fost alegerea mea şi mi-o asum. Cu toate greutăţile, disconfortul, dezaprobarea celorlalţi (şi chiar a familiei, în primă instanţă), cu toate acele riscuri pentru dezvoltarea copiilor pe care studiile şi înfocaţii susţinători ai alăptării mi le-au aruncat în faţă. Am încercat să compensez cât mai mult din „lipsurile” pe care hrănirea artificială le-ar avea faţă de alăptat: de ordin emoţional, de ataşament, de susţinere a imunităţii – pe aia cu IQ-ul n-o cred în veci, sunt prea convinsă că asta e programată genetic şi susţinută de o stimulare corespunzătoare a copilului. Şi cred că am nişte copii minunaţi, aşa crescuţi cu biberon cum sunt.

 

Sursa foto

Share