Nu-i uşor să ceri ajutor. Dar poate că nu l-ai găsit pe cel potrivit

mama epuizata bebelus plange

Am învăţat totul despre naştere, m-am pregătit ca pentru un maraton. L-am și dus la capăt, natural 100%. Şi-apoi m-am trezit cea mai neajutorată mamă din lume.

 

– Vinooo acasăăăă! Vino acasă că nu mai pooot!

La capătul celălalt al convorbirii, bărbatu-meu s-a blocat pentru câteva momente. Nu ştiu la ce să zic că a reacţionat mai repede: la urletele mele din difuzor sau la ale copilului de pe fundal.

 – … sunt tocmai la Călăraşi… ce s-a întâmplat??

– Nu mai pooot… copilul ăsta plânge-ntruna de două ore! I-am dat să sugă, nu ştiu ce are, i-e foame continuu, cred că nu suge ca lumea… nu mă simt bine, mă dor sânii de mor şi s-au întărit… cred că am şi febră… nu mai pooot, vino acasă!!

– Ce să fac, măi, pisică? Chiar dacă plec acum de-aici, durează până ajung. O sun pe soră-mea să vină să te ajute… Vorbeşte cu Lidia, vezi ce zice…

N-am fost atât de praf în viaţa mea! Nici când născusem, cu trei zile înainte, nu eram atât de terminată şi desfigurată ca în acea luni de august 2013, prima mea zi singură acasă cu Tudor, copilul care nu legase nici două ţipete până la acel moment.

Cu o seară înainte, duminică, ajunseserăm acasă de la Constanţa, cu tot cu copil şi calabalâcul aferent mutării acolo timp de două săptămâni, cât am aşteptat naşterea. Bărbatu-meu tocmai îşi schimbase job-ul, aşa că urma prima lui zi de muncă de „mâine”. A fost una dintre marile mele satisfacţii că lucrurile s-au aranjat la fix, în cele din urmă, că am născut „la timp”, că mi s-a părut totul foarte uşor după, în spital, şi că ne-am organizat rapid să ne întoarcem acasă, cu căţel, cu purcel şi băieţel, atunci când trebuie. Nu mi-am pus nicio secundă problema că „de mâine” voi rămâne singură acasă cu un nou-născut şi că nu voi şti ce să fac. Cum să nu ştiu?!?! Nu sunt eu mama lui? Cine să ştie mai bine decât mine?

(Apropo, uite cum arătam eu la două ore după naştere naturală, fără anestezie, ca să te convingi că m-am pregătit bine.)

georgiana idriceanu nastere Tudor


Bine, bine, am născut. După ce am de făcut?

M-am pregătit pentru naşterea asta ca pentru un maraton; am citit ce trebuie, am făcut sport, am mers la cursuri, am vizualizat tot ce-mi doream şi ţin morţiş să spun că eu am făcut să se întâmple totul. Nici măcar amenajarea camerei copilului ce urma să vină nu mi-a consumat atât timp şi energie. Naşterea naturală în apă, cu blândeţe, a fost target-ul pe care l-am atins cu succes. Mission completed.

Iar acum, cu ăsta mic, roşu şi contorsionat de urlat în braţe, m-a lovit revelaţia: am fost atât de concentrată pe naştere, încât am neglijat pregătirea pentru ce se va întâmpla după. Am crezut că un curs de puericultură în care eram atenţionată să nu las capsulele cu detergent lichid la îndemâna copilului va fi de ajuns. A, şi ne-au mai arătat nişte manevre de prim-ajutor. OK, am mai stat de vorbă cu prietenele care deveniseră mame deja, am mai cumpărat nişte hăinuţe şi-am împrumutat un sistem de monitorizare – să nu cumva să dispară copilul din camera lui şi eu să nu fiu la curent.

Nu mi-am pus niciodată problema că lucrurile ar putea merge altfel decât „de la sine” în creşterea copilului, chiar dacă ştiam că, din a treia lui zi de viaţă extra-uterină, urma să rămânem noi doi singuri, de dimineaţă până seară. Nu m-a înfricoşat deloc perspectiva, în ciuda tuturor replicilor subtile, sfaturilor deliberate şi discursurilor insinuante despre „cât de greu e să creşti un copil” de la maică-mea, soacră-mea şi diverse mătuşi. Asta era situaţia: de a doua zi, bărbatu-meu trebuia să meargă la serviciu, iar eu să mă descurc cu ăsta micu’ singură. Mare brânză, cât de greu putea fi?!

 

Am încurcat borcanele cu alăptarea la cerere

Uite-atât de greu: să urle ore continuu şi eu să nu ştiu ce să-i fac. De dimineaţă, până să plece bărbatu-meu de-acasă, totul OK: a fost super liniştit, oarecum curios faţă de noul mediu, a mâncat, s-a… rimat, l-am schimbat, buricul era în evoluţie bună, icterul fiziologic s-a domolit… în curând a şi adormit. Vreo oră, ceea ce mi s-a părut super rezonabil.

Auzisem despre conceptul de „alăptare la cerere” – inclusiv de la doula care mă susţinuse la naştere; dar nu pot spune c-am rezonat vreodată cu el, oricum mi-a fost prezentat. Toată viaţa mea am funcţionat după un program, mai ales cu dormitul şi cu mâncatul, aşa că nu-mi doream decât să fie şi fii-meu la fel. Dar până şi eu, aşa obsedată de control şi ordine, îmi dădeam seama că ar fu aberant să cer aşa ceva unui nou-născut, stresat, în primul rând, de intrarea în această lume, o fiinţă pentru care eu sunt, deocamdată, singurul reper.

În alea două zile cât am stat în spital, ăsta micu’ parc-a fost ceas: mânca, se culca. Adică „alăptare la cerere”, dar cerere nu era cine ştie ce. A stat cu mine în rezervă din prima oră după naştere, după ce l-au măsurat, cântărit etc., aşa că nu pot bănui că-l îndopa cineva pe-ascuns prin alte părţi. Am fost mega surprinsă de liniştea lui, dar zic „las-o-aşa, că-i bine, să vezi ce copil potrivit am primit!” Soacră-mea, când veni în vizită la spital, mi-a zis în treacă ceva cu: „vezi, dacă doarme mai mult şi ţi se umflă sânii cu lapte, mai mulge-te ca să nu se umfle prea tare”, dar eu am luat-o cu „lasă, că ştiu eu, suntem OK”, bineînţeles.

Iar acum m-a lovit fix asta: îmi crapă sânii şi nu pot să-i golesc. Am tot pus copilul şi pe-o parte, şi pe alta, n-are forţă să desfunde canalele. A încercat cât a încercat, săracul, până l-au luat foamea, frustrarea (de atât miros în nas şi nimic pe limbă) şi urletul. Iar eu simt că explodez de lapte, durere şi neputinţă.

Aşa că l-am sunat pe bărbatu-meu; care zice s-o sun pe Lidia, educatorul cu care am făcut cursul Lamaze şi care m-a pus în legătură cu doula din Constanţa. Pe-atunci, în 2013, Lidia nu era şi consultant în alăptare, aşa că mi-a dat unul la care să sun. Persoana mi-a recomandat duşurile fierbinţi, pentru detensionarea sânilor, ca să-i pot descărca prin muls. Sau să stau cu prosoape fierbinţi pe piept, tot în acelaşi scop.

Venise şi cumnată-mea între timp, aşa c-am pus-o la udat prosoape. Mişcarea asta n-a mers; o fi fost problema mea prea avansată pentru asta, eram eu prea stresată de plânsul continuu şi vulcanic al copilului… până la urmă, am intrat în duş. Cumnată-mea se plimba cu bomba de lacrimi prin casă, poate-poate se linişteşte; eu începusem să urlu în duş. „Nu ieeeeseee, nu ieeesee şi mă doaree! Nu mai pooot!”

Nu ştiu ce mă durea mai tare: sufletul  – de foamea copilului sau sânii – de febra laptelui. Şi-atunci, am ales soluţia cea mai la îndemână, măcar să se calmeze unul dintre noi: am ieşit din duş şi-am trimis-o pe cumnată-mea să-mi ia o cutie cu formulă. Alăptatul meu atât de lesnicios până atunci, făcut „de la sine” şi de capul meu, fără să mă informez, fără să ascult poveşti şi sfaturi, s-a sfârşit subit.

georgiana idriceanu Tudor biberon alaptare

După ce-am simţit că mor totu-a fost mult mai uşor

Au trecut patru ani de-atunci, dar povestea asta încă doare. Durerea fizică a acelei zile am uitat-o de mult, dar s-au adunat micile răscoale emoţionale, iscate de fiecare studiu „copiii alăptaţi sunt mai sănătoşi şi au un IQ mai ridicat” care mi-a ieşit în cale, de fiecare prelegere pentru alăptat centrată pe „copiii alăptaţi sunt mai conectaţi cu mama” la care am asistat accidental.

georgiana idriceanu port constanta bebelus
Bine, nici nu pot fi ipocrită să nu recunosc că aşa, cum s-au rezolvat lucrurile până la urmă, mie mi-a fost mult mai uşor decât majorităţii mamelor care au alăptat cu succes chiar şi ani de zile.

Că această cale mi s-a potrivit mie – dar o să mă întreb toată viaţa dacă şi copilului meu; dacă el n-ar fi fost altfel crescut mai aproape de sânul meu; dacă n-ar fi fost mai mai drăgăstos, de exemplu. Că, de deştept şi sănătos, slavă Domnului, nu mă pot plânge.

De la epava care eram (vizual şi emoţional) în a treia zi de viaţă a copilului, am reuşit să mă organizez să arăt aşa la controlul lui de o săptămână (vezi foto):

Am ales să scriu povestea asta după ce Philips Avent m-a rugat să testez noua sa aplicaţie pentru gravide şi proaspetele mămici: uGrow, care se concentrează pe primele 1 000 de zile din existenţa unui copil (cele aproximativ 270 de sarcină şi primii doi ani de viaţă extrauterină).

Cu Victor, cel de-al doilea băieţel, care are acum aproape un an şi 10 luni, mă încadrez la limită în profilul recomandat al utilizatorului, dar tot mi s-a părut utilă pentru monitorizarea evoluţiei lui prezente. Başca dacă stau să rememorez experienţele prin care am trecut de când am devenit mamă, cum e povestea de faţă.

Tot cu ordinea şi disciplina am încercat să trec peste acel moment greu, iar ceea ce-am făcut atunci e un echivalent rudimentar al facilităţilor pe care uGrow ţi le pune la dispoziţie acum: am ţinut o agendă de evoluţie. De fapt, două, că, pe la şapte luni ale lui Tudor, o terminasem deja pe prima. Le am şi-acum, iată-le:

agenda evidenta Tudor

Notam cantitatea de lapte consumată la fiecare masă, aspectul fiecărui scaun, orele fiecărei reprize de somn. Semnalam experienţele deosebite – când i-a căzut buricul, când am fost la pediatru, măsurătorile şi cântăririle săptămânale. Am trecut apoi la achiziţii fizice – se rostogoleşte, stă în fund etc. – gramaje de mâncare solidă şi număr de picături de vitamine. Dar cele mai emoţionante „postări” erau alea în care am început să notez cuvinte de la băiatul meu cel cu multă minte. Cam aşa arătau:

agende evidenta Tudor cuvinte

 

Odată găsit ajutorul potrivit, totul pare mai însorit

Pe mine m-au ajutat foarte mult toate notiţele astea: să reuşesc să-i creionez un program copilului (şi, în consecinţă, să-mi ordonez şi viaţa mea de proaspătă mamă), să descopăr pattern-uri în comportamentul lui sau nereguli ori semne de boală, să îi pot aprecia evoluţia fizică şi cognitivă. A, şi să-mi informez corect şi complet pediatrul atunci când mergeam la controale, că imediat scoteam agenda din poşetă.

Acum, tu poţi face toate astea cu uGrow, eu le făceam cu pixul. În afară de asta, e mult mai la îndemână să dai start la cronometrul din aplicaţie când adoarme copilul şi stop când se opreşte, decât să tot stai de fiecare dată să-ţi aminteşti cât o fi dormit, cât o fi mâncat, ce lungime mai avea şi să notezi asta în agendă când prinzi un răgaz. Uneori uitam sau n-aveam timp să fac asta la fiecare somn, masă, caca, rostogolit sau etapă de diversificare, aşa că, la sfârşitul zilei, îmi storceam minţile – care numai de asta n-aveau chef – pentru datele de notat în agendă.

Uite, cam aşa arată categoriile în care poţi introduce date, precum şi evidenţa unei perioade de alăptare:

categorii aplicatie uGrow monitorizare alaptare

Bine, dacă nu eşti genul care stă cu telefonul lipit de palmă, poţi introduce datele astea manual mai târziu, când te eliberezi. Avantajul lui uGrow faţă de agenda mea este că aplicaţia îţi construieşte şi nişte trasee de evoluţie, nişte grafice care-ţi oferă o imagine completă asupra modului în care se dezvoltă copilul. Dacă le printezi, îi oferă imaginea asta şi pediatrului – de fapt, graficele arată ca cele pe care medicul le foloseşte, de obicei, pentru notat şi monitorizat lungimea şi greutatea copilului.

grafic crestere bebelusi clasic uGrow

Ce legătură are eşecul meu într-ale alăptatului cu uGrow? Ei bine, pe lângă partea de monitorizare a evoluţiei copilului, mai ai acces şi la un univers de informaţie super utilă care acoperă perioada celor 1 000 de zile, prin articole punctuale; iar alăptatul este, bineînţeles, un subiect extrem de important în povestea asta. Nu ştiu cum m-aş fi comportat în situaţia dată mai sus, echipată fiind cu tot ce-mi oferă acum uGrow; nu vreau să mă mai întristez cu variante „dacă şi cu parcă” în privinţa asta.

În schimb, ştiu sigur (şi n-am nicio reţinere să recunosc) că aplicaţia m-ar fi scutit de multe eforturi şi nervi şi timp de aducere aminte consumate pentru cele două agende ale lui Tudor şi cea a lui Victor, pentru căutarea informaţiilor necesare şi, de multe ori, necesare acum, în atâtea şi atâtea cotloane ale Google-ului, pentru toate strădaniile mele în a convinge pediatra că Victor mănâncă normal, deşi a sărit mereu din graficele de creştere. Probabil că uGrow ar fi fost ajutorul pe care căpoasa de mine l-ar fi acceptat când m-am apucat de făcut copii.

articole aplicatie uGrow Philips Avent

În ce mă priveşte, a fost amuzant să testez aplicaţia, că şi al doilea copil al meu e deja destul de mare, iar demersul acesta mi-a adus în faţa ochilor multe momente pline de emoţie din viaţa cu ăştia micii. Dar pentru tine, care abia începi să te obişnuieşti cu statutul sau chiar abia cu perspectiva ideii de mamă, cred că o să fie un reper de mare ajutor şi susţinere morală.

Găseşti aplicaţia şi pe Android, şi pe iOS, doar s-o download-ezi şi să te apuci de cules. Date.

Sursa foto articol

Share