O fi bine c-am acţionat ca-n priză în managementul de criză?

mama trage copil criza

Eu, cea care vomită la auzul ameninţării „dacă nu eşti cuminte, mergem acasă!”, am plecat val-vârtej din parc cu copiii urlând ca din gură de şarpe, după ce-am cedat unei emoţii derapate.


Tudor urlă în căruț cu semne de răguşeală deja; Victor urlă atârnat de mâna mea şi mai mult se târâie decât merge.
Nu, n-am inversat numele din greşeală: ăla mare e sechestrat în căruţ, zbătându-se să scape, iar Buflea e ofticat că, din cauza pedepsei lui frate-său, e obligat acum să meargă pe jos. Şi era o după-amiază atât de plăcută!

I-am luat pe ăştia de la grădiniţă în focurile eternei discuţii despre gustare:

– Mami, ce avem de mâncare la noi?

– V-am adus nişte mere, dar ştii regula: mâncaţi până ajungem în parc.

– Dar eu nu vreau mereeeee, eu vreau o banană!

– Ba-na-năăăăă, scanda şi ăla micu’ pe fundal.

– Vreau să mergem la Mega să luăm o banană!, se încăpăţâna frate-său.

– … bine, mergem să vă iau câte-o banană.

– … şi o mâncăm în faţă la Mega, nu în parc! Ca să nu vadă copiii!

– Exact.

Fusese o regulă impusă cu greu, cu războaie emoționale, dar, de câteva zile, era, în sfârșit, respectată, iar după-amiezele noastre în parc atât de liniştite…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

– …. maaamiii, până ajungem la Mega îmi dai măr?

– Măăăăăuuuuu’!!, evident că se activase, din nou, şi Buflea.

Le-am dat măr până la Mega. Le-am luat banane de la Mega. Le-au mâncat în faţă la Mega. (Acesta nu este un post plătit de Mega, dar să mor dacă n-am ajuns să ne petrecem juma’ de viaţă în diverse Mega. Şi prin împrejurimi, după cum se vede.) Am plecat în parc – de fapt, eternul şi jegosul loc de joacă dintre blocuri, unde tot mă dau în balansoar de patru ani încoace…

Tudor a dispărut în peisaj cu prietenii lui, Victor a găsit un leagăn disponibil, nici că se putea mai uşor! Dau drumul la repertoriul cu care asezonez mereu – şi care încă-mi este cerut cu insistenţă, de altfel – reprizele de huţa-huţa, printre care socializez cu alţi aparţinători de copii din parc sau mă dau fugitiv pe Social Media şi mail. Soarele era călduţ, Buflea îmi zâmbea drăguţ, eu mă relaxasem un picuţ, în sfârşit, după ce alergasem să-i iau de la grădiniţă şi tot întârziasem.

 

L-am iubit necondiţionat până m-a insultat?

Şi, între două strofe de la „The Wheels of the Bus”, aud în spatele meu:

Maaamiii, pot să mănânc de la Marian?

Tocmai o auzisem pe mama copilului numit cum îi spunea alteia că „lasă, nu-i da, că are şi el nişte covrigei, nişte Eugenii…”. M-au luat nervii:

– Nu! Am zis că nu mai mâncăm în parc!

– Ba eu mă duc să mănânc!, a ripostat neclintit Tudor la lipsa mea de flexibilitate.

– Măi, Tudor, ce am vorbit noi? … ce are Marian?

– Nişte biscuiţi…

– Ce biscuiţi? Sigur sunt cu zahăr! Tudor, am zis că nu mai mâncăm în parc, nu mai mâncăm şi gata! Ai vrut banană, ţi-am luat, gata!

– Ba eu mă duc să mănânc, să ştii! Şi nu mă vezi!, dar îl cam reţinea ceva.

– Tudor, nu mă face să vin să te iau cu forţa de acolo!

– Nu există cu forţa!, şi deja ţipa la mine, aproape în lacrimi.

– Tuuuu-doooor…, atât „cânt” de obicei şi se cam înţelege. De data asta, reacţia a fost:

– Câcatule! Eşti un câcat!

– Poftim?!

– Eşti un câcat! Şi era ca o statuie îmbujorată, ţintuit locului, numai gura aia mare şi mânioasă se mişca.

baiat criza nervosSursa foto

Eram aşa de surprinsă de reacţia lui, de chipul transfigurat, de dorinţa atât de mare de a mânca biscuiţi cu Marian, dorinţă care l-a impulsionat să mă jignească în halul ăsta, încât n-am ştiut altceva să fac decât să-l pun în căruţ. Abia am reuşit să-l leg cu chingile, la cum se zbătea, şi abia am reuşit să-l calmez pe Victor, care urmărea scena din leagăn, tot mai neliniştit. L-am pus în căruţ, nu l-am trântit, deşi fiecare fibră îmi zvâcnea sub piele în sensul ăsta.

– Tudor, cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu mine?!?! Mergem acasă, gata. Nu e posibil aşa ceva!! Avem o regulă, am discutat înainte, nu e posibil să te comporţi aşa!! Victor, îmi pare rău, mergem acasă, Tudor s-a purtat foarte urât.

Deci Tudor urla în căruţ şi se zbătea din toate membrele ca sifonul agitat, Victor îşi târşâia tenişii smiorcăind, atârnat de mâna mea, eu mă chinuiam să împing cu o singură mână căruţul destabilizat continuu de impulsurile pe care i le imprima Tudor şi tot aşa înaintam, un mic alai zgomotos, dar anevoios umblător spre casă.

– Vaaai, vai, ce rău eşti!, încearcă să mă caine, în stil old school, o babă de la un parter de bloc, ce fuma pe geam.

– Nu e, doamnă, rău! Doar că nu se întâmplă ce vrea el!

Tudor schimbase deja placa de la „eu vreau să mănânc mai mult decât să mă joc!” – pe care o contracarasem cu „Vrei să mănânci??!! Hai, acasă!” – în „nu vreau acasăăăă, vreau să mă joc în paaaaarc!!”, dar i-am comunicat că e deja destul de târziu pentru asta, că acele „scuuuze, maaamii!” aruncate printre ţipete nu sunt de ajuns şi că ne continuăm drumul.

Deşi, sincer, din punct de vedere logistic era infinit mai uşor să-l pun pe Buflea în căruţ şi, cu Tudor pe picioarele lui, să ne întoarcem în parc, de care ne îndepărtaserăm abia 100 de metri. Dar ce lecţie ar fi învăţat fii-meu? Câtă autoritate mi-aş mai fi păstrat în faţa lui? Adică, prieteni, prieteni, dar, frăţică, sunt maică-ta, până la urmă!

Başca, mi-era şi-un pic târşă de toţi ăia rămaşi la locul faptei, care nu prea mă ştiau cu spectacole de genul. E prima dată când fac aşa ceva, iar „ştirea” este cu atât mai de senzaţie cu cât am luptat mereu împotriva comportamentelor din gama „dacă nu faci aia, mergem acasă” – aplicate, mai ales, de bone şi bunici în dresajul copiilor în parc. Sau, poate, era totul doar în capul meu.

Anyway, am mers, cu greu, dar cu hotărâre acasă, unde lucrurile s-au calmat aproape frustrant de repede. Şi unde, evident, ne-am aşezat la masă.

 

Problema mea cu mâncatul în parc

Copiii mei mănâncă în parc de când se ştiu. Mai ales pe timp frumos, când e de stat afară, am preferat să iau la mine tot ce le trebuie decât să-i tot bag în casă pentru gustări. Au mâncat biberon în parc, fructele, gustarea de iaurt, totul la ore fixe, după schemă, singuri sau alături de alţi copii crescuţi în virtutea aceloraşi reguli.

copii mananca fructe parc gustare

Şi n-a fost vreo problemă până acum vreun an, când s-au întâmplat două modificări în utopia asta:

  • Copiii au început să mănânce prostii prin parc;

  • Copiii au început să mănânce mai mult decât să se joace.

E o trecere care se face, din păcate, foarte rapid, de la orele fixe de mese şi gustări sănătoase la ronţăitul continuu de porcării, în tandem cu alţi copii. Citeşti un mail 20 de secunde şi, când ridici nasul din telefon, îl prinzi p-ăsta micu’ lingând un chips, ori că l-a furat de pe undeva, ori că i l-a-ndesat cineva în mână în virtutea eternei vorbe populare „a văzut şi pofteşte!”.

Cred că lucrurile s-au stricat urmând acest scenariu: A fost odată ca niciodată o mamă care nu gătea şi care mânca ea însăşi prostii fără discernământ. Şi, fiindcă n-avea chef să-şi facă nervi zi de zi, administrând iaurt cu linguriţa, la ore fixe, unui copil agitat, l-a făcut şef peste raftul de pufuleţi de la Mega. Evident, cel de chipsuri e alături, iar ăla de sucuri – vizavi. Iar puştiulică s-a servit din toate – pentru că, oricum, maică-sii nu-i pasă – şi le-a împărţit cu copiii din parc – pentru că „aşa e frumos”, pentru că „le e şi lor poftă” – asta, da, a avut mami grijă să-l înveţe.

Acum, eu nu spun că Mega care s-a deschis lângă parc mi-a distrus mie viaţa, că au copiii toate prostiile la îndemână; nu, frate: femeile astea care n-au chef să-şi hrănească copiii cu adevărat, să facă reguli de comportament alimentar sănătos şi să ţină la ele, care nu mai au răbdare să se joace cu ei, astfel încât ăştia micii să nu mai umple golul emoţional cu calorii goale, ele îmi strică mie şi copiilor mei după-amiezele în parc! Ştiţi că e posibil să fiu primită cu roşii – şi nu în salată – data viitoare când ies la plimbare, nu? Dar nu mai pot, m-a afectat faza prea tare!

Şi-acum nu ştiu cum să procedez:

  • să schimb parcul, în speranţa că nu se mănâncă prostii în altul? – mi-e greu să cred, plus că-i las p-ăştia ai mei fără compania prietenilor;
  • să fac consiliu de mame în care să stabilim ce şi când să le oferim ăstora micii în parc? hai, c-am râs copios! Orişicum le-am luat pân-acum – cu frumosul, cu scandalul – aceste mame mi-au dat mereu cu tifla şi-au ignorat esenţialul: că-şi înfundă, de fapt, propriii copii cu prostii.

 Ce pot, totuşi, să fac este să continuu cu practicile de pân-acum:

  • să le vorbesc mereu copiilor mei despre cât de nocive sunt aceste ronţăieli, atât prin prisma compoziţiei lor, cât şi despre efortul pe care mâncatul continuu îl imprimă organismului;
  • să le aduc aminte mereu regula „nu mâncăm în parc”;
  • să mă ţin de ei s-o respecte, cu toate explicaţiile de rigoare şi cu cât mai puţine ieşiri ca cea de faţă. Ideal ar fi cu ieşiri zero.

Mai departe, o să dau la evaluat unui specialist în psihologie infantilă situaţia de faţă, să vedem ce zice despre. Şi să mă-nveţe cum să evit pe viitor o asemenea poveste. Revin cu impresii avizate pe marginea acestor fapte.

Sursa foto articol

Share