O idee genială şi-o respingere totală. Doar o experienţă personală

silueta barbat depresie

Acest text nu este o judecată, ci doar o nedumerire. Sau, poate, frustrarea că am găsit soluţia ideală de viaţă pentru cineva care o refuză cu înverşunare. Pe oricare…


Rumeg situaţia asta de vreo trei zile, cu mari dubii dacă s-o scriu. Şi asta pentru că, probabil, o să am scandal acasă pe subiect. Oh, well…

Ne întâlnirăm deunăseară cu un foarte bun prieten al soţului, supravieţuitor al Colectiv în cel mai dureros sens al conceptului: a trecut pe lângă moarte mai aproape decât obişnuiesc eu să rulez pe străduţele aglomerate şi să le iau înainte oglinzile ălora parcaţi; a suferit mai multe operaţii şi grefe de piele decât am testat eu creme hidratante; a trăit mai mult în spitale şi interacţiuni medicale în ăştia nici doi ani care-au trecut de-atunci; şi-a pierdut netezimea pielii pe mare parte din suprafaţa corpului, părul de pe cap, vreo trei degete, iubita, prieteni, locul de muncă, sensul vieţii.

Mie mi se pare că omul e pierdut aşa, ca viziune de viaţă. De fapt, mă rog, mi se pare la fel ca înainte de accident: cu un trai etern „studenţesc”, băutură şi grătare, să mai mergem şi pe la mare, pierdem nopţi, pierdem bani, pierdem timp în acţiuni copilăreşti. Doar că, de la accident, nu mai munceşte. Nu că n-ar putea, nici că n-ar vrea, ci că nu ştie ce să facă. Parcă i-ar plăcea aia sau cealaltă, oricum, lucruri pe cont propriu, nu genul de job zi-lumină artificială de birou.

Dar lunile trec şi banii se duc şi parcă-i creşte tristeţea în general şi lehamitea în special faţă de astfel de angajamente aproximativ permanente. Ideile de afaceri au o traiectorie tot mai scurtă de stea căzătoare pe orizontul lui întunecat şi totul mie mi se pare foarte ciudat pentru că, la vorbă, omul nu sună deloc deprimat, ci foarte relaxat. Doar că nu ştie încotro o are de luat.

 

Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus deoparte. Dar, poate, prea departe

Discuţia ajunsese în nişte bălării care mă interesau atât de puţin, încât eram la o fandare de părăsit terasa şi plecat la culcare. Când – nici nu mai ştiu cum – a apărut ideea de sport în peisaj. Ştii cum m-am trezit? Ca un securist în filaj! A, da, uitasem: prietenul făcuse mult sport la viaţa lui dinainte de statutul de „victimă a Colectiv”; făcuse şi ANEFS-u’; îl şi ajută genetica: are 1,86 m şi vreo 100 de kile, e strong ca un zimbru. Cred că pe asta s-a şi bazat, în mare, când s-a-ntors în clubul înflăcărat ca să salveze oameni, după ce abia reuşise să se salveze pe sine.

Băi, omul e plin de informaţie sportivă, pe mine m-a impresionat cu nişte observaţii de biomecanică în toiul unei contrări stupide despre cine ar câştiga o competiţie de skandenberg între el şi bărbatu-meu – distracţii din astea elegante la terasă, gen. Şi-atunci mi s-a aprins becul despre ce-ar trebui să presteze amicul:

– Băi, dar de ce nu te faci tu instructor de fitness?

– Ce, mă?? – se cutremură mobilierul studenţesc de sub noi la râsul omului surprins de idee.

– Da, frate! E ideal pentru tine! Ai făcut ANEFSu’, ştii lucruri, ai făcut o grămadă de sport, ai constituţia potrivită, mi se pare perfect!

– Du-te, mă, de-aici! Mai întâi ar trebui s-arăt într-un fel ca să mă fac instructor… – şi-a zis ceva referitor şi la sechelele fizice cu care a rămas după accident, ceva în genul că s-ar speria elevii de el – i-am uitat formularea exactă. Deşi omul nu-i deloc de speriat, adică am văzut bărbaţi mahmuri care arată mai „desfiguraţi”.

– Păi, poţi să foloseşti exemplul tău ca să convingi lumea: „Dacă eu, care am păţit asta, am reuşit, darămite tu…”, vine şi bărbatu-meu cu unghiul de abordare a problemei.

– Mamă, şi cu un PR bun, ştii cum ar fi??… completez în cunoştinţă de cauză.

– Nu-i aşa? şi hăhăială maximă.

– Hai, pe bune, acum: de ce nu te faci instructor de fitness?

– Lasă-mă, frate! Să nu mai pot eu mânca ce vreau?? Mie-mi place să mănânc!

– Adică ce să nu mai poţi mânca, mă rog?

– Carbohidraţi!

– De ce nu să nu mai poţi mânca? Carbohidraţii sunt energie!

– Adică să nu mai mănânc paste, de exemplu!

– Mănânci paste integrale.

– Haide, bree… şi orez nedecorticat, nu? Lasă-mă cu astea!

– Băi, ştii foarte bine că, odată ce intri în faza asta cu sportul intens, ţi se schimbă gustul şi nevoile corpului, ştii că o să ţi se schimbe alimentaţia aproape de la sine…

– Da, băi, lasă-mă, că ştiu! Ştiu ce înseamnă să fii obsedat de treaba asta, că stăteam pe canapea şi frecam telecomanda şi, dacă nu găseam ceva interesant la televizor, săream pe covor şi băgam 20 de flotări. Ştiu.

– Păi?? Şi-atunci??

– Nu mă fac, frate, instructor de fitness, lasă-mă-n pace!

– Gândeşte-te la satisfacţia pe o care-o s-o ai că ajuţi alţi oameni!

super erou costum pelerina Sursa foto

Nu pot simţi sau măcar înţelege teoretic cum i s-a schimbat modul de a gândi al prietenului nostru, n-am trecut vreodată printr-o grozăvie cum a fost Colectiv. Dar atât sper: că nu s-a gândit vreun moment cu ciudă că a ajuns aşa pentru că a salvat alţi oameni atunci; că n-a îngropat în mod deliberat această trăsătură definitorie a fiinţelor umane – ajutarea semenilor – din cauza lucrurilor care i s-au întâmplat şi i-au schimbat radical şi iremediabil viaţa. Eu doar sper că trece printr-un blocaj de moment, un „an sabatic”, că nu-i ceva permanent. Mai ales că eu l-am văzut mereu drept tipul ăla forţos, ştii? gen Johnny Bravo, Superman, pe-acolo.

Dar care e „treaba mea” în povestea asta? E o mare frustrare, de fapt: acum, văzut din afară, omul acesta e liber ca pasărea cerului, n-are familie de întreţinut, copii de îngrijit, şef de mulţumit; a trecut pe lângă moarte, aşa că puţine lucruri îl mai sperie; ştie cu ce se „mănâncă” sportul – chiar dacă acum refuză să-şi schimbe meniul; e bărbat, are o forţă fizică incredibilă şi e relativ tânăr (pentru meseria asta). Şi nu vrea să audă de ea!! Iar mie mi se pare soluţia ideală pentru el: cred că i se potriveşte de minune, că l-ar disciplina din nou şi i-ar reda sensul şi pofta sănătoasă a vieţii.

Mie mi se pare asta; mie, aia care se apropie de 40, e obosită şi ocupată de doi copii şi blog şi ce mai prestez eu profesional şi, în curând, de munca la birou, aia care doarme cel mult şase ore pe noapte şi nu ştie cum să se mai împartă între toate cele, aia care-a fost, cea mai mare parte a vieţii ei, o dilentantă într-ale sportului, aia care şi-a propus să încheie anul cu o nouă certificare profesională: instructor de fitness.

De asta nu pot să înţeleg: cum un candidat perfect pentru asta nu şi-ar dori aşa ceva?! Ce-mi scapă? Pe bune, m-a luat pe mine prea tare flama asta cu sportul şi nu mai văd altceva? Să mă lămurească cineva! Numai să nu-mi spuneţi că nu e treaba mea! E prietenul nostru, până la urmă…

Sursa foto articol

Share