Oare am un copil agresiv sau mă îngrijorez fără motiv?

baiat agresiv cu sabie

Deşi Tudor face pe războinicul de aproape un an deja, este prima dată când îmi pun problema dacă este, în esenţă, un copil agresiv. Şi n-am căzut pe gânduri din cauza vreunei întâmplări concrete, ci a unor studii. Oare l-am „pierdut” definitiv?

 

– Mami, eu, când o să fiu mare şi o să fiu tatăl lui Victor, o să-i fac un topor, aşa cum mi-a făcut tati mie, ca să ne luptăm!

– Tudor, tu nu poţi să fii niciodată „tatăl” lui Victor! Tu eşti fratele lui!

– De ce?

A urmat o discuţie rapidă despre ce înseamnă să fii tatăl cuiva, mă rog, a lăsat baltă repede conceptul şi-a continuat cu ceea ce, de fapt, voia să-mi spună de la început:

– Mami, eu, când o să fiu mare, o să mă tund pe aici, pe la urechi!

– De ce?

– Că aşa sunt tunşi vikingii!

– Asta vrei să fii tu când o să te faci mare? Vikingii ăştia sunt cam agresivi, aşa…

– Păi, da, că vikingii una-două scot toporul şi-ţi dau cu el în cap, nu te mai înţelegi cu ei…, iar tonul lui era la fel de neutru ca atunci când mă roagă să-i pun şosetele.

Dacă n-ar fi fost atât de amuzantă această exprimare, cred că m-aş fi îngrijorat foarte tare referitor la aceste năzuinţe ale copilului meu cel ex-Ştefan cel Mare şi (mult mai) sfânt decât ce-şi dorea acum pentru viitorul lui pe Pământ… Dar aşa am încheiat discuţia în hohote de râs, în timp ce vikingul aspirant crăpa capete imaginare prin sufragerie.

 

Muşchiul creşte din agresivitate, nu invers

Nu ştiu cum se face, dar la vreo două zile după vine taică-său şi-mi povesteşte c-a dat peste nuş’ ce studiu care spune că forţa fizică a unui adult depinde şi poate fi prevestită de către gradul de agresivitate de care a dat dovadă persoana în copilărie; adică implicaţia termenilor este inversă faţă de scenariul pe care îl ştiam sau bănuiam noi, şi anume acela prin care copiii mai puternici fizic sunt şi cei cu aplecare spre comportamente agresive. Iată aici sursa.

Autorii studiului au comparat datele prelevate de la 2 500 de copii la vârstele de 11, 14 şi 17 ani, date care se refereau şi la forţa strângerii de mână (handshake) şi la tendinţele agresive sau antisociale ale acestora de-a lungul trecerii timpului şi au ajuns la concluzia că agresivitatea precede puterea fizică şi nu invers.

Un exemplu concret pentru această evoluţie stabilită de cercetarea în cauză este faptul că un băiat agresiv ajunge să aibă o strângere de mână cu 7,5% mai puternică decât semenii săi în adolescenţă, la vârsta de 17 ani, şi asta fără să fi dat vreun semn de putere fizică deosebită în copilărie. (Studiul a fost făcut doar pe băieţi, nu şi pe fete.) De asemenea, ştim cu toţii – din multe alte studii, dar şi cel de faţă menţionează subiectul – că tendinţele agresive vin la pachet cu comportamente anti-sociale, inclusiv cele de tip bullying.

Vă zic, toate informaţiile astea m-au aruncat într-un proces complex de rememorare şi analize, inducţii şi comparaţii, adică am stat şi m-am frământat cu gândul la tot ce-am citit sau vorbit cu specialişti pe subiect, la traiectoria de până acum a copilului meu şi la evoluţia lui de-aci înainte, la felul în care ne comportăm cu el în familie şi la modelele de viaţă, lucru, joacă, admiraţie pe care i le prezentăm… Am capul praf.

 

Oare am stricat copilul? Încerc acum să-i fac profilul…

Am ajuns într-unul dintre momentele acelea în care nu-mi place deloc să fiu mamă, pentru că mă scufund în starea terifiantă în care conştientizez – chiar şi-aşa, fugar, doar atingând suprafaţa conceptului – că, prin tot ceea ce fac şi, în egală măsură, nu fac, îmi pun amprenta definitiv pe dezvoltarea copiilor mei şi îi modelez pentru totdeauna.

Din păcate, cred că pot fi „stricaţi” la fel de uşor precum pot fi transformaţi în oameni adevăraţi, sau se pot petrece ambele fenomene în paralel, fără să se excludă unu pe celălalt. Pentru mine, gândurile astea sunt mai grele decât cel al responsabilităţii faţă de copil în sensul clasic şi superficial, acceptat de societate: să-i asigur o casă, o masă, o haină, accesul la educaţia din sistem etc.

Şi, din frământările mele, au ieşit aceste concluzii cu care sper să nu-mi fac iluzii:

Mi-ar plăcea ca băieţelul meu să se transforme într-un adolescent puternic?

Normal! Şi neapărat cu aplecare către sport. Şi trag speranţe că va fi aşa, pentru că ne vede pe noi înnebuniţi cu sala, îi place să-l învăţăm exerciţii şi să-i vorbim despre ce se întâmplă în corp sub acţiunea mişcării. Dar mă înspăimântă gândul că, la un nivel subconştient, îi încurajăm această latură agresivă în perspectiva tranformării lui într-un adolescent forţos.

mama copil forta fizica bicepsSursa foto

Este copilul meu cu adevărat agresiv?

Sincer, n-am un răspuns clar. Pentru că e un copil înţelegător şi foarte cooperant în general, dar cu crizele, refuzurile şi încăpăţânările inerente vârstei. Cum s-a întâmplat aici, de exemplu. Da, de vreun an trece printr-o etapă în care îi plac jocurile agresive, în care preferă armele şi bătăliile maşinuţelor şi puzzle-urilor; toată ziua se preface că taie capete şi vorbeşte horcăit precum vikingii, iar personalitatea lui Ştefan cel Mare i se pare deja depăşită, prea blândă pentru ca s-o mai întrupeze în joacă.

Însă nu e un copil care vorbeşte urât, care loveşte sau agresează alţi copii sau pe frate-său ca şi comportamente predominante. Aaaa, că se face de 100 de ori pe zi că-l împunge cu sabia e altceva… Şi noi am încurajat – la modul controlat, desigur – jocurile agresive în perimetrul casei noastre, pentru ca să-şi descarce apăsările pe care şi copiii le adună de-a lungul zilelor.

baiat agresiv forta fizica

Dă dovadă de comportamente antisociale, cu accente de bullying?

Recunosc, nu e un copil foarte extrovertit, deşi i-am arătat multe la viaţa lui, l-am purtat peste tot, fie în călătoriile de familie, fie în viaţa mea mondenă din presă… cine nu-l ştie pe Tudor?! Practic, a crescut în văzul Facebook-ului. Lumea l-a urmărit pe el şi el s-a învăţat cu lumea de mic.

baiat calm pasnic introvertitDar e genul mai sensibil, mai retras, mai precaut în interacţiunile cu ceilalţi. Adică, viking, viking, dar la el acasă şi în alte medii safe din punct de vedere emoţional, precum la grădiniţă sau în parcul unde merge, de patru ani şi unde-şi are grupul de prieteni. Însă, de asemenea, e posesiv în relaţia cu cei dragi şi-i respinge – cel puţin, în primă instanţă – pe cei din afara cercului său de apropiaţi. Şi, uneori, face asta destul de dur, cu şicane la adresa copilului „nou”, care încearcă să socializeze cu gaşca sa din parc, de exemplu.

Nu-mi dau seama dacă, prin cele menţionate mai sus, dă dovadă de comportamente antisociale sau semne c-ar fi un bully – cu probleme de integrare în colectivitate nu ne-am confruntat, asta e sigur – însă avem mereu grijă să stăm de vorbă cu el şi despre etichetă, şi despre politeţe, şi despre corectitudinea în interacţiunile cu cei din jur, fie ei rude sau prieteni, cunoscuţi sau nu, copii sau adulţi, fete sau băieţi.

Auleu, staţi aşa, că tocmai îmi dădu bărbatu-meu un alt link, către un studiu care a stabilit că nivelul de agresivitate al unui băiat – tradus prin cantitatea de testosteron pe care-o poartă – nu e determinat genetic, adică moştenit, ci e influenţat de viaţa alături de mamă din primii ani după naştere…

Auziţi, ştiţi ceva?? Ia, mai… vreau să am şi eu nişte sărbători liniştite…

Share