Olimpiada tocurilor la Atena

sculpturi feminine acropole

Cand am primit programul pentru presstrip-ul Pantene de la Atena, am zis că nu-i deloc cazul să mă agit cu pregătiri pentru vreun demers turistic, că n-ar fi timp de el. Adică, nici cu adidaşi, nici cu trasee de vizitat. Şi că, pentru două zile care, în excell-ul de la PR, se prezentau sub formă de drumuri de colo-colo cu autocarul, ar merge să-mi pun la picioare tocmai cizmele cele noi şi franjurate. În ciuda potenţialului disconfort presupus de tocul de 10, mă încânta gândul că îmi subţiază coapsele, cât de cât, să arăt şi eu mai a „cal de munte” cu un pic de musculatură, şi elegant, şi impozant. Sau, poate, era totul doar în capul meu şi lumea m-a văzut, în continuare, tot ca pe o iapă normală. Bine, priviri nu pot spune că n-am atras…

Ideea e că delegaţia asta de două zile mi-a părut programată atât de strâns, încât mi-am zis că tot ce am de făcut e să fac frumos pe unde ne duc oamenii ăştia, să bag la cap ce se-ntâmplă şi, evident, să postez despre asta. Niciuna dintre treburile de mai sus nu mi-ar fi solicitat prea mult picioarele, aşa că de ce nu cizme superbe cu toc de 10?

 

Unde nu-i planificare, vai de picioare!

În dimineaţa aia, la Bucureşti ningea cu spume sau viscol, era totuna, nici măcar nu m-am dat jos din maşină să-mi las copilul la grădiniţă, că făceam ca Bambi pe gheaţă cu tocurile alea. Nu te gândi că l-am propulsat din scaunul de maşină direct în sala de clasă; l-a însoţit, totuşi, bărbatul până la uşă, după ce-a mormăit printre dinţi: „Băi, uneori zici că eşti complet neajutorată!” Pe bune? Te-ai uitat la mine un pic în dimineaţa asta? Normal că sunt! Doar plec în presstrip „cu fetele”, nu era să-mi iau bocanci şi pufoaică. Debarcă-mă ţiplă la aeroport, e tot ce-ţi cer.

Cu statul la coada de check-in, cea de control de securitate, cea de control paşapoarte, cu drumul până la poartă şi aşteptarea în picioare pentru îmbarcare, pot spune cu mâna pe inimă că picioarele mele erau deja pe butuci. Sau efectiv butuci, de la tocuri muci. E adevărat, avusesem un relaş de câteva secunde la controlul de securitate, unde domnul m-a rugat să mă descalţ.

„Dom’le, ştii cât de strâmți sunt blugii ăştia? Nici nu pot sta pe scaun.”
„Şi ce pot eu să fac?”
„Să mă descălțati dumneavoastră.”

Nu ştiam dacă să râd sau să mă jenez de fața lui stânjenită. Am zis să nu întind coarda, că oricum nu puteam alerga cu picioarele astea, aşa c-am luat loc şi m-am descălţat. Bogdaproste, domnu’ ofiţer, ce confortabili sunt botoşii de pungă, păcat că aveţi doar pe albastru…

 

Relaş, relaş, dar nu fi laş! 

Când am intrat în camera de hotel, tot ce-mi doream să fac era să mă descalţ şi să mă lungesc în pat, cu picioarele pe pereţi. Dar mi-era teamă că n-o să-mi mai pot trage cizmele pe mine înapoi, aşa că m-am lungit în pat fix cum mă găseam. Bine, a fost ceva gen mostră de tras sufletul, că în zece minute trebuia să mă înfiinţez la restaurant, pentru prânz. Am apucat să mă împrospătez un pic, să-mi dreg niţel faţa şi s-arunc altceva în partea de sus, astfel încât să distrag atenţia de la nenorocita parte de jos.

Credeam că problemele mele s-au rezolvat şi tare tihnită aş mai fi mâncat dacă pupezele astea cu care eram n-ar fi insistat să facem o tură de Acropole după ce ne vom fi săturat. Pe bune, cum să ratez aşa ceva? Dar mi-a stat pasiunea turistico-istorică şi de postacă pe Facebook în gât când mi-am adus aminte de cizmele mele.

„Haide, tuu, luăm un taxi! … bine, da’ dup-aia tot trebuie să urci pe jos, de la bază!”
„Şi e mult?” – ba că e, ba că nu e, în funcţie de cum mă plăcea lumea şi voia să râdă de durerea mea.

acropole pe tocuri

Hai, frate, cât de rău poate fi dacă o facem cu taxiul? Ori sunt eu sportivă, ori nu mai sunt?! Mă bag. Una dintre fete îmi lipise o hartă a oraşului de mână, că ea „a mai fost şi nu-i trebuie, dar poate mie da” şi nu m-am abţinut s-o desfac şi să rog un chelner să-mi clarifice câteva puncte: unde sunt eu, unde e Acropole, unde e cea mai apropiată staţie de metrou… Atât le-a trebuit: până am ajuns la parter, taxiul era istorie, iar metroul în glorie.

Aş fi vrut ca cele 15-18 grade ale Atenei din momentul acela să pogoare asupra mea un infarct, un atac cerebral, măcar o migrenă, ceva plauzibil pentru întors din drum cu reputaţia spălată, dar n-au reuşit decât să mă încălzească şi mai tare. Acum eram şi nervoasă, şi cu haina pe mână. Dar dacă zisesem că merg, merg.

 

Pe culmile dureroase ale istoriei 

Cine cunoaşte acel oraş imposibil de înghesuit şi maxim denivelat îşi dă seama că am fost o eroină. Cine nu, să mă creadă pe cuvânt, să-mi cadă picioarele dacă nu. Oh, wait, aproape că. Bâjbâiala de la hotel la cea mai apropiată staţie de metrou a fost o veşnicie – mai ales raportat la timpul pe care-l aveam la dispoziţie, că în două ore trebuia să fim înapoi, să ne transporte oamenii la cină. O veşnicie de durere în tălpi. De la metrou şi până la Acropole n-ar mai fi fost mult, numai că nu era poarta unde trebuie. O fi fost, probabil, o strategie să vezi situl turistic din toate părţile, fie că îţi doreşti sau nu. Aşa că ne-am pus pe urcat şi înconjurat.

N-am înjurat în nicio sâmbătă noapte pe tocuri cui în drum spre club în Centrul Vechi piatra cubică mai tare decât mi-a venit la gură pe acest urcuş spre Acropole. Cu fiecare pas îmi tresăltau tălpile ca fleica sub ciocanul de şniţele şi nicio grimasă nu se putea atinge de faţa mea, că eram pe heavy-rotation cu selfie stick-ul.

selfie acropole

Încercam, totuşi, să simt în corpul meu partea plină a paharului, adică uşurinţa cu care făceam faţă efortului. Nici suflul meu, nici muşchii nu aveau nicio problemă cu mersul în rampă sau urcatul pe scări. Doar că nu mă mai puteam ţine pe picioare din cauza picioarelor. Şi aş fi primit bucuroasă un drum de două ori mai lung şi anevoios dacă venea la pachet cu o pereche de adidaşi. Atât tânjeam după concept, încât am şi început să vorbim despre asta. Aşa am aflat ce New Balance la ofertă şi-au mai luat fetele şi de unde. Util, zic.

Pe acel drum am fost penetrată de însemnătatea expresiei „calendele greceşti” – adică momentul în care aveam să ajungem la ghişeul de bilete. Nu, serios, credeam că-i o glumă proastă, că au întors ăştia Acropolele invers când au auzit că vin. Altfel, ce sens ar avea s-o pună cu fundul la cea mai apropiată staţie de metrou?!? Jur că mi s-a părut călătoria asta mai solicitantă decât să urc pe vulcan în Tenerife borţoasă în şapte luni.

Credeam că fac o criză la ghişeul de bilete, că mi se electrizează părul proaspăt vopsit, mi se zbârlesc franjurii de la cizme şi mi se face blana artificială măciucă atunci când am auzit că avem doar 20 de minute la dispoziţie pentru vizitat, că se închide. Nicio îngăduinţă pentru eroism pe tocuri? Nicio concesie pentru sosii de Elsa? Nicio dispensă pentru blonde cu aplecări intelectuale? Mă gândeam să mă prăbuşesc acolo de ciudă, dar chiar n-aş mai fi avut timp să văd (eventual să şi postez) ceva. Aşa că mi-am strâns animalul de plastic la subraţ, bucile pentru noi partide de urcat scări şi degetele de la picioare pentru atenuarea disperată a durerii şi m-am aventurat printre măslini spre vremurile de mult apuse ale istoriei, acolo unde fugiseră şi optimismul meu, şi energia mea, şi netezimea chipului.

Ajunsesem la Acropole mai bătrână decât ea însăşi. 

presstrip atena_acropole pe tocuri

………………………………………………………………………………………………………………………….

PS: Restul presstrip-ului s-a desfăşurat după programul prestabilit, n-a apărut nicio întârziere că m-aş fi prăbuşit pe undeva de durere de picioare sau c-ar fi trebuit să mă care cineva în cârcă. La evenimentul Pantene de a doua zi dimineaţă normal că am purtat tot tocuri, ba mai înalte şi mai subţiri, dar deja erau amorţite ale mele simţiri.

În altă ordine de idei, mai toate femeile care au născut natural spun că, pe moment, senzaţiile sunt groaznice, dar „se uită”. Eu spun că aş mai naşte încă o dată natural decât să mai plec undeva departe de-acasă exclusiv pe tocuri.

A, da: am încercat să-mi cumpăr nişte tenişi în cele 10 minute de „timp liber” pe care mi le-am sustras din program. Dar la singurul model care mi-a plăcut nu mai aveau numărul meu. Adică, tocuri, tocuri, dar ar fi fost mai mare durerea să dau banii pe încălţăminte urâtă, nu?

Sursa foto articol

 

Share