Paşti & 1 Mai: combo trip, şi low, şi hip (III)

 

Sunlight Shining Through Clouds onto Hills

Cine n-a citit despre prima zi a vacanţei noastre de Paşti sau nu-şi mai aduce aminte de marele dezastru găseşte primele două părţi ale povestirii aici şi, respectiv, aici. E absolut obligatoriu să afli cât de nasoală a fost treaba ca să poţi aprecia, la fel cum am făcut-o şi noi, laptele şi mierea ce-au curs după.

M-am trezit grav bipolară în dimineaţa zilei de vineri. În sinea mea, c-un ochi râdeam că primim un duplex, că ne aşteaptă piscina şi că încep activităţile speciale din programul de Paşti, iar celălalt mă ustura crunt la gândul jocului de glezne pe care-l am de făcut pentru mutat tot calabalâcul dincolo. Pentru că, evident, mare parte din bagaje erau desfăcute, că ne trebuie multe lucruri să ne ducem viaţa în mod curent, mai ales ăştia micii. Plus că ploua.

Anyway, pe dinafară eram poker face în amorţirea zen a nesomnului. Mi-am mai recuperat faţa cu machiajul obligatoriu de dimineaţă şi-un ceai verde – pentru obţinerea căruia am contrariat-o maxim pe fata de la recepţie cu întrebarea: „Aveţi room-service?” Păcat că ne conversam la telefon, pariez c-ar fi meritat să cobor două etaje, chiar şi-n halul în care eram, numai să-i văd faţa. Dar, mă rog, mi-ar fi văzut-o şi ea pe-a mea, aşa că… Deci, da, aveau room-service, a aflat şi ea cu ocazia asta (era nou angajată, ofc) şi-am primit două ceaiuri şi-o cafea pe cea mai murdară tavă pe care-am întâlnit-o vreodată în vreun hotel, gospodărie de om – fie şi de la ţară – sau împinge-tava. Cea mai. Ever. Drăguţii de la restaurant ne-au trimis-o tapetată cu un şervet de masă, fără să scape, însă, de stratul de firimituri, zahăr şi nu mai îndrăznesc să mă gândesc la provenienţa restului de resturi de pe dedesubt. Classy. Am luat-o ca fază amuzantă, să mai am ce povesti pe blog, altfel ar fi totul prea greţos de minunat.

 

De laude plină pentru piscină

Înainte de micul-dejun am şi plecat în recunoaştere spre noile noastre camere, să nu scap treaba din mână; o doamnă de la curăţenie era deja călare pe situaţie şi m-a asigurat că se rezolvă înainte chiar să ne facem digestia. Aşa c-am mâncat cu spor şi speranţă la nişte sărbători fericite, aşa cum se urează, nu?

Mutarea n-a fost atât de groaznică pe cât anticipasem. Ba, chiar cu aportul doamnelor cameriste, ameţite de fălcile lui Buflea „ce simpatic e, să vă trăiască, cât timp are (?! mă rupe la stomac de amuzament expresia)”, am rezolvat-o pe nesimţite de repee şi aşa le-am lăsat pe toate trântite în urmă-ne, numai să văd piscina aia odată la luciu!

Am coborât cu copii şi colace la centrul spa – a fost cel mai civilizat loc din acest hotel cu care dezvoltasem deja a love-hate relationship. Super curăţenie, prosoape, halate, logistică de bălăceala pentru adulţi şi copii, vestiare primitoare, duşuri, şezlonguri cu măsuţe, servire de la bar, frumos, elegant. Başca, dacă nu ţi-ai luat chiloţii de baie de-acasă, găseşti la recepţie costume de baie, pantaloni de baie pentru domni, şlapi şi chiar scutece de apă pentru copii. Noi veniserăm pregătiţi, dar gândul că oamenii sunt aprovizionaţi mi-a dat o senzaţie de confort şi siguranţă.

Pe lângă piscina acoperită – cu adâncime fixă, de 1,50 m – centrul spa mai dispune de o saună umedă, una uscată, cameră de relaxare şi cabinet de proceduri corporale, care se fac cu programare şi contra cost, desigur. Noi ne-am rezumat la piscină, ca s-aibă kinderii timp de bălăceală. Bine, e un fel de-a spune, că ştiam despre oroarea lui Tudor faţă de intratul într-o apă mai mare decât ce cuprinde cădiţa lui de baie, iar despre Victor nu ştiam nimic în sensul ăsta, dar eram maxim nerăbdători să aflăm. Aşa că l-am montat în colacul complex de bebeluşi şi ne-am apucat de treabă. Grimase de surprindere, curiozitate şi amuzament s-au perindat pe faţa-i ca un dovleac de Halloween, cu ochii rotunzi, gura căscată şi dantura în stare incipientă. În apa cu o temperatură plăcută, scăldatul a fost un succes, în timp ce Tudor mişuna pe margine cu colacul personal la subraţ, ca nu cumva să-l folosească altcineva cu adevărat. Pe ăla micu’ abia-l scoteam din apă, pe ăsta mare abia l-am făcut să intre, bine încolăcit pe taică-său şi fără mişcări bruşte – în timp ce, evident, n-avea nimeni voie să împrumute colacul rămas pe uscat. Şi i-am născut pe amândoi în apă, da?

piscina

Singura parte proastă a piscinei a fost numărul insuficient de şezlonguri odată ce s-a cazat toată lumea cu rezervări pentru Paşti – moment în care s-a şi umplut hotelul de copii. Însă am reuşit, de câte ori ne-am dus la centrul spa, să găsim măcar un şezlong pentru campat rucsacele şi schimbat copiii. Deci o mare bilă albă pentru hotel din punctul ăsta de vedere, recomand piscina cu încredere, pentru toate categoriile de vârstă.

 

Activităţi pentru toate vârstele, nu toate gusturile

Altă treabă faină a fost că s-au ocupat de noi cu activităţi diverse, inclusiv pentru copii. În afară de turul vechii cetăţi însoţiţi de toboşar şi poveştile lui mucalite despre fiecare piatră din vremuri apuse lângă care ne făcea să ne oprim, am mai avut parte de un prânz câmpenesc la Pensiunea Stejarul din apropierea Sighişoarei, pe nişte dealuri cu vedere tare plăcută asupra oraşului – bine, alţii au apreciat mai mult ciorba de miel, berbecuţul la proţap şi lăutarii.

pensiunea stejarulSursa foto

 

IMG_3772

Însă, mie mi-a plăcut în mod deosebit unitatea de cazare de lângă Pensiunea Stejarul, ceva mai cosmopolită, chiar fashion pe alocuri: Vila Franka.

vila frankaSursa foto

În cele câteva ore petrecute în zonă, am detectat o terasă cu aer urban şi muzică de Mamaia, cu o panoramă din aia clasică, de făcut poze – vezi exemplu mai jos – cu un cort pentru evenimente şi foişor-fiţă anexat, pe o pajişte îngrijită, numai bună de dat verde în albumul de nuntă, cu loc de joacă pentru copii adevărat, din lemn, frumos construit şi amplasat – adunătura de jucării din plastic de la Pensiunea Stejarul can’t handle this. O nebunie. Văd că au şi apartamente, poate ne întoarcem la ei.

IMG_3824

IMG_3797

În după-amiaza zilei de sâmbătă era trecut în program un „atelier pentru copii” – şi nouă ne plac treburile astea, că apucă şi ăştia micii să socializeze prin activităţi potrivite lor. Dat fiind că abia făcuserăm ochi după somnul de prânz – daaaa, sărbătorile au fost, din nou, miraculoase (ca şi de Crăciun, vezi aici), iar kinderii şi-au sincronizat programul de odihnă, de-am apucat şi noi să ne mai revenim – am fost singura care s-a mobilizat să vadă despre ce-i vorba, să ştiu dacă merită să echipez trupa pentru uscat sau mergem tot la piscină.

La faţa locului de aşa-numită distracţie cu educaţie am găsit o sală de conferinţe redusă la tăcere de un videoproiector cu desene animate, în timp ce o supraveghetoare asista un copil să coloreze alene, el cu ochii-n imensul ecran de pe perete. Restul puştilor îşi făceau de treabă pe scaune sau pe covor, cu jucării sau creioane colorate, dar Doamne fereşte să rateze desfăşurarea de forţe animate. Părinţi – pe nicăieri. Nu vorbea nimeni, socializare – oha. De fapt, cred că ăştia de la hotel s-au gândit să facă un pustiu de bine părinţilor şi să organizeze o cameră cu jucării şi supraveghetor, ca să aibă unde-şi parca plozii două ore; ce să zic, admirabilă iniţiativă, adulţii trebuie să-şi limpezească minţile şi ei, măcar de sărbători, dar nu era genul nostru de atelier, aşa c-am mers tot pe varianta bălăceală.

În schimb, la vânătoarea de ouă din grădina hotelului pot spune că ne-am distrat şi scăldat în soarele atât de generos al primei zile de Paşti, cu care i-aş fi scos ochii lui Busu. Interesat de quest-ul după ouăle strălucitoare printre tufele şi banchetele terasei, dar foarte reticent la socializarea sau pozarea cu imensul iepure animator, Tudor n-a ştiut niciodată ce se afla, de fapt, sub staniolul colorat al ouălor. Nici nu va şti, că le-am mâncat noi. Ciocolată e doar un cuvânt cu care se mai laudă copiii pe la grădiniţă.

 

Copiii nu plătesc, dar se pare că mănâncă

Că tot ajunserăm la mâncare, pot spune că restul weekendului a decurs decent din punctul ăsta de vedere. Mesele au fost toate „festive”, cu meniu prestabilit, aşa că n-aveam ce comenta, cel mult puteam alege opţiunea „de post” până în seara de Înviere, dacă fruptul nu ne făcea cu ochiul. Având în vedere că oamenii de la marketing ne puseseră cu patru persoane pe lista pentru restaurant, am fi putut primi mereu atâta mâncare cât nu puteam nici cu mintea cuprinde. Am profitat de asta şi mai ceream un meniu de post pe lângă două de dulce, să combinăm după toate poftele. A, şi doar două deserturi, că ne-am întins prea mult deja.

Cam asta ne-a fost vacanţa de Paşti, încheiată, evident, apoteotic, în aglomeraţia de pe Valea Prahovei; asta ne-a silit să oprim pentru masă la Buşteni, treabă foarte bună pentru c-am descoperit Trattoria Bavaria, un fel de Bebe Tei al restaurantelor pentru familii cu copii mici; bine, cu preţuri considerabil mai mari, însă la cât de bine a decurs acel prânz, nici nu mai contează.

Ca să rămână şi proaspeţii părinţi care mă citesc cu ceva util din lunga mea povestire, iată trei lucruri care ne-au ajutat enorm în excursia asta ca să supravieţuim şi să ne distrăm:

  • Scaunul de masă Ikea (pentru Tudor) – care ne însoţeşte în toate călătoriile, că nu se ştie cât de baby-friendly sunt oamenii pe unde poposim. N-ai unul (deşi nu cred să mai existe familie cu copii mici fără scaun de la Ikea…)? Cumpără-ţi urgent; crede-mă, o să dai acatiste pentru mine. Ăsta e şi, dacă mai pui 20 de lei, primeşti şi-o tavă, foarte importantă dacă masa de la restaurant nu e la nivelul potrivit. Pe lângă montatul-demontatul foarte rapid, un mare avantaj este şi uşurinţa cu care poate fi curăţat după bătăliile culinare.
  • Hamul de scaun Koo-di (pentru Victor) – de folosit în cazul în care nu există nicio şansă să mai facem rost de încă un scaun de masă pe lângă cel personal. Îl găseşti aici.
  • Sistemul de purtare emeibaby (pentru Victor) – împrumutat, din păcate, că suntem între sisteme momentan, cu Prâslea ăsta care creşte exponenţial (pentru Marsupi Plus e prea mare, pentru Boba Air e prea mic, dar, paradoxal, prea greu…). Cel mai tare ne-a folosit când am făcut turul vechii Sighişoare ghidaţi de toboşarul cetăţii, care a insistat să ne plimbe pe drumul de lângă zidul vechi, treabă care ar fi fost tare dificil de făcut cu Victor în căruţ. Aşa, am cărat eu cele 10 kile de copil în sistem, plus rucsacul aferent, iar bărbatul – pe Tudor pe umeri, plus rucsacul, evident. Un fel de Paşti la sală, gen.

În rest, multă răbdare şi, când eşti pe punctul să cedezi şi te-ai jura că e ultima vacanţă alături de progenituri, adu-ţi aminte cât de importante sunt toate aceste experienţe în creşterea lor emoţională şi intelectuală, treburi de care tot voi, părinţii, o să vă bucuraţi în viitor.

 

 Sursa foto articol

Share