Prietenie pe vecie sau doar pân’ la mămicie?

prietene cu copii

Că-ţi pierzi majoritatea prietenilor după ce faci copii e lucru binecunoscut, ar trebui menţionat în manualul ăla de instrucţiuni pentru parenting şi puericultură pe care-l primeşti când naşti. A, stai, că nu primeşti nimic, nici măcar certificat de garanţie pentru kinder-ul muncit atât sau pentru relaţia de cuplu care e, de cele mai multe ori, „ca o floare” înainte de acest moment.

Dar că începi să te înstrăinezi şi de prietenele cu copii după ce îi ai faci şi tu pe-ai tăi, asta mi se pare inuman. După ce că simţi, adeseori, că tu şi bărbatul trageţi, în multiple împrejurări, la două căruţe diferite – de obicei, a lui pare mai cu tracţiune integrală decât a ta – că te înstrăinezi de mama, tata, fraţi, surori care cred că ştiu cum e mai bine să-ţi creşti copilul adeseori, iată că trebuie să confrunţi şi cu jertfele dureroase de pe altarul prieteniilor „cu fetele”, o chestie pe care cu greu ai fi crezut-o posibilă vreodată.


Maternitatea ne-a schimbat. Sau doar pe mine?

Când astea aveau copii şi eu nu, era mult mai simplu: mergeam în vizită, duceam cadouri, îi jughineam sau adormeam pe kinder-i, „awwwww, ce simpatiiic!”, mai o poză cu ăla micu’, mai o tacla cu aia mare; sau, pur simplu, îmi făceam timp din timpul meu mult de nulipară ca să ne vedem doar noi două, în funcţie de programul prietenei-mamă, desigur. Nu prea discutam despre copii, că eu nu mă pricepeam şi nu găseau la mine nici contrare, nici consolare pe subiect.

femeie cu copii mici in brate

După ce m-am apucat de făcut copii, m-am priceput dintr-odată la tot ce ţine de. Mai mult, din acel moment, creierul meu a devenit bipolar într-un mod foarte ciudat: orice-aş face, oriunde-aş fi, oricât de interesante ar fi pentru mine evenimentele în mijlocul cărora mă aflu, dacă am un copil la purtător – chiar şi pe cel mare, care nu mai linge pe jos şi nu mai trage faţa de masă de sub bufetul suedez – tot nu mă pot concentra la altceva decât la el. Creierul de mamă nu ia pauză decât în lipsa obiectului său de interes; dar chiar şi atunci, e numai într-o linişte aparentă, din care zvâcneşte la primul urlet de copil, indiferent de identitatea acestuia.

Teoretic, ar fi trebuit să fie mai uşor pentru toată lumea după ce ne-am pus cu toţii pe făcut copii. Ar fi trebuit ca prieteniile noastre să avaseze la un alt nivel, să avem mai multe puncte în comun şi mai multe vacanţe împreună că, deh, tuturor copiilor le place la mare, nu? Ar fi trebuit să ne vedem mai des, la botezuri, aniversări şi play-dates. Dar sentimentul care mă săcăie, în mare, este că, de fapt, ni s-au micşorat prieteniile odată ce ni s-au mărit familiile.

  • Că, deşi suntem atât de apropiate, copiii noştri nu sunt, iar asta mă debusolează un pic; parcă simt că mă obligă cineva să aleg între două persoane dragi – ceea ce nici n-ar trebui supus discuţiei, pentru că ştim, din start, cine-ar câştiga – dar tot nu înseamnă că asta nu mă doare.
  • Că, deşi ne iubim una pe alta, nu ne putem obliga să iubim şi progeniturile celeilalte, iar asta mă înstrăinează un pic; la vremea apariţiei lor, am fost geloasă pe bebeluşii care mi-au „furat” prietenele şi mă aşteptam ca sentimentul să dispară odată ce-am primit şi eu bebeluşi pe inventar. Din contră: şi acum, după trei ani jumate de maternitate, tot mă enervează orice intruziune a „bebeluşilor” de toate vârstele în rarele întâlniri pe care le mai apuc cu prietenele mele. Bineînţeles, copiii mei nu se pun, credeam că-i clar.
  • Că, deşi ne acceptam una pe alta, n-a însemnat că nu ne putem „judeca” copiii reciproc, că nu-i putem compara şi evalua.
  • Că, deşi ne trecem cu vederea impoliteţile, micile răutăţi, scăpările din relaţiile noastre atât de vechi, ne activăm imediat când derapajele apar la grupa mică pe care-o păstorim. Şi nu e musai să se ia plozii la bătaie, un simplu „Nu mă mai joc cu tine!” e suficient să stârnească furtuna în taberele de orice vârstă. Şi cum să mai dezbat eu cu prietena mea despre culoarea anului în modă,  diete sau nominalizările la Oscar dacă sânge din sângele meu varsă lacrimi pentru că a fost jignit de carne din carnea ei??

Sau, poate, ele sunt mai relaxate decât mine sau au cu totul alte probleme în viaţa lor şi nici măcar nu se gândesc la asta, dar eu mă gândesc şi mă perpelesc…

Până una, alta, azi la mulţi ani nouă! De prietenie, mai ales!

Share