Renunță la frici: caută ajutor la bunici!

copil la bunici

Vin după câteva zile în care, între multele mele ipostaze zilnice, au fost suspendate cele de mamă şi soţie. Cum ar veni, am fost de capul meu şi-am profitat la greu. Dar asta nu s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi renunţat la nişte convingeri de care ţineam cu dinţii, încleştat!


După prima naştere, bunicii erau „duşmanul”: abia îi lăsam să pună pe copil, darămite să-l ia la o plimbare
– nu mai zic de luat la ei acasă pentru câteva zile – ar fi însemnat să fiu pe pastile!! Bunicii veneau în vizită timp de câteva ore, socializau cu copilul în termenii noştri şi aia era. Iar cel mic tot creştea.

Simţeam că metodele mele de crescut copii – bazate doar pe ce citisem şi modelate conform felului meu de-a fi şi conform politicii „văzând şi făcând” – nu se intersectau deloc cu ale lor – bine, cu ce-şi mai aduceau aminte de cu aproape 40 de ani înainte. Aşa că o înţeleg pe fiecare proapătă mamă în parte care-mi mărturiseşte cum îşi ţine odorul departe de „sfatul bătrânilor” din familie.

La şase luni, am preferat să-i iau o bonă lui Tudor, pe care s-o învăţ strategiile mele de parenting – şi s-o mut de colo-colo după propriile idei – decât să investesc timp, efort şi nervi într-un demers pedagogic asemănător, având ca elevi bunicii – pe care nu-i puteam juca după dispoziţia de moment, evident. Copilul creştea şi cu bunicii prea puţin interacţiona.

Poate n-aveam atât de multe de făcut pe-atunci – sigur nu eram atât de obosită ca acum şi sigur cele patru ore de ajutor de la bonă în după-amiezile de luni până vineri au contat enorm pentru liniştea noastră. La un moment dat, însă, ne-am adus aminte că suntem şi noi mai mult decât părinţi, că vrem să facem lucruri împreună sau separat, că vrem să mai plecăm de-acasă ori, pur şi simplu, să luăm o pauză de la această responsabilitate, ca să ne mai limpezim la cap.

 

M-am urnit greu, dar definitiv, chiar de nu-i totul mereu… nutritiv

Cum convinsă tot nu eram de skill-urile bunicilor în relaţionarea cu copilul, am ales soluţia de mijloc, care să dea curaj ambelor părţi: am mers să stau cu el la socri pentru câteva zile, ca să ne învăţăm unii cu alţii şi Tudor cu casa (în materie de „capcane” şi riscuri de accidentare, că asta era marea mea teroare) şi cu ideea de a sta acolo.

N-a funcţionat: după vreo trei zile, a suferit o arsură groaznică, incident care i-a lăsat şi nişte răni emoţionale în afară de cea fizică – nu mai spun cum mi s-a stins şi bruma de încredere care începuse să se adune în sprijinul ideii de a lăsa copilul la bunici. Şi, sub influenţa stării mele tulburate de moment, am scris textul acesta statement.

Nu spun că treburile de-acolo nu mai sunt valabile, că sunt. Dar am descoperit, între timp, că şi bunicii pot fi educaţi, însă nu teoretic, ci lăsaţi să facă practică pe bune, să simtă că, într-adevăr, a lor este responsabilitatea devenirii puiului de om în lume.

Pe Victor l-am dat la bunici prima dată de nevoie: avea şapte luni şi ne refăceam bucătăria de la şarpantă, o treabă deloc elegantă. Tudor era toată ziua la grădiniţă, dormea liniştit la prânz alături de colegii de grupă, dar frate-său era obligat să lege ciclurile de somn în tril de flex complex. Dar nu asta a fost cea mai mare problemă, ci praful interminabil, care a pus capac sistemului său respirator şi-aşa vulnerabil la alergii. Eu m-am încăpăţânat că-l pot ţine acasă, dar, când am văzut că abia mai putea respira, i-am făcut bagajul şi l-am trimis din atmosfera înnecăcioasă.

A fost o încercare grea pentru mine – dar o situaţie de uşurare cu care m-am învăţat fără prea multă ezitare.  A doua oară a fost tot dintr-o urgenţă: mă accidentasem la spate, abia ridicam o cinci kile – cu indulgenţă. Victor voia mult în braţe şi n-aveam voie să-l iau, aşa c-am fost nevoită din nou la bunici să-l dau. Şi de-atunci, la nevoie de ajutor suplimentar la copii, imediat la bunici am apelat. La început, Tudor s-a dat cam greu dus – vezi aici despre asta ce-am avut de spus. Nici acum nu-i vreun mare fan al acestei situaţii – spre deosebire de frate-său, care jubilează fără fluctuaţii.

copii bunici tara curte

În continuare, mai primesc lucruri nepotrivite la gustare (acum, ultima dată, i-am adus acasă la pachet cu nişte caramele şi m-au înnebunit cum au mâncat „Bake Rolls cu ceapă”); în continuare, mai stau cu ochii în televizoare şi cine ştie cum reacţionează bunicii când aştia micii fac vreo prostie mare (eee, am aflat ceva, ceva şi, se pare, că lucrurile merg în direcţia pe care noi, părinţii, le-o promovăm şi, bineînţeles, ne străduim s-o implementăm).

 

Relaţia strânsă cu bunicii are multe beneficii

Dar copiii aceştia se întorc de-acolo, de fiecare dată, cu experienţa tot mai bogată, cu amintirile unor situaţii de viaţă pe care noi, părinţii, poate nu le-am fi putut prezenta niciodată. Adică, pe bune, nu ştiu dac-am fi putut noi să le arătăm un stol de berze care mănâncă din brazda proaspăt arată; sau o poartă care se deschide singură când îi ordoni, pentru că ei nu ştiu că e telecomandată.

Şi tot restul lucrurilor pe care le fac împreună cu bunicii, despre care am citit că au multe beneficii: cresc inteligenţa emoţională; îi acoperă cu mai multă bucurie decât pot s-o facă acum părinţii obosiţi; îi împlică în situaţii noi de viaţă şi le dezvoltă comportamentele sociale; construiesc un fundament emoţional sănătos care previne, pe termen lung, depresia (vezi aici studiul); bunicii le dezvăluie celor mici istoria familiei şi le pot arăta perspectivă diferită asupra părinţilor lor (adică noi); başca, îi ţin în braţe mai mult, îi pupă mai mult şi-i alintă mai mult.

copii dezordine la buniciDa, trebuie să-i „reprogramăm” de câte ori îi luăm înapoi, să vorbim despre ce se-ntâmplă la bunici şi să le amintim regulile de la noi, dar cu cât mai des trec prin această experienţă, cu atât parcă scade acea nefastă incidenţă a deserturilor, cadourilor, timpului permis la televizor, derapaje cu care îndemnăm mereu bunicii s-o ia mai uşor.

Aşa că, doamnelor mame, eu vă-nţeleg: vreţi să vă protejaţi copiii, este perfect! Dar ţineţi bunicii aproape, măcar pentru o oală de mâncare la început. Nu se ştie când va fi nevoie să vă ajute cu mai mult!

A, vreţi să ştiţi ce-am făcut dacă tot am rămas singură acasă? N-am dormit în plus – deşi visez nespus; în mare, am muncit nestingherită şi fără grija că am oră limită; am mers, normal, la sală – chiar cât să-mi ajungă: am bifat 10 antrenamente cât a fost „vacanţa” de lungă; mi-am scos prietenele din casă şi ne-am pus sufletele pe masă; am fost la evenimente, am fost la contabil, m-am plimbat prin magazine, am muncit iar interminabil.

 

Ar fi trebuit să mă simt singură? Probabil. Dar n-am avut timp, mereu era ceva de făcut, invariabil. Iar toate astea nu s-ar fi-ntâmplat dacă la încrâncenare n-aş fi renunţat.

Sursa foto articol

Share