Şi uşoare, şi complicate în adaptarea la colectivitate

copil adaptare gradinita

În afară de faptul că e un subiect la modă, adaptarea la grădiniță a copilului chiar pune la încercare întreaga familie. Și experiența ia amploare când ai și-un alt copil, mai mare.
 

“Gata, Victor, acum suntem frați adevărați!”, decretă Tudor triumfător şi, cu un gest de Ştefan cel Mare, ridică sabia de plastic „puţin ascuţită” de la Jumbo spre tavan, ca să marcheze momentul. Gata: de azi, Victor merge şi el, cu adevărat, la grădiniţă.

Asta se-ntâmpla pe 3 iulie, prima zi în care n-am mai atârnat pe lângă poarta instituţiei, aşteptând să fiu chemată înapoi să-mi iau copilul de vreo educatoare/îngrijitoare ori de plânsetele lui însuşi. Nu pot spune că, de data asta – adică cu copilul în discuţie, al doilea al familiei – lucrurile au fost mai simple ori mai complicate în ce priveşte adaptarea la grădiniţă faţă de ce s-a întâmplat cu primul, cu doi ani în urmă. Pur şi simplu, au fost altfel.

În primăvara lui 2015, la nici doi ani, Tudor fusese nevoit să treacă prin încercările adaptării la două grădiniţe, la o lună şi jumătate distanţă, pentru că prima s-a dovedit a fi foarte departe, ca metodă educaţională, de numele pe care-l purta: Happy Time vezi aici povestea. Slavă Domnului, însă, odată ajuns la a doua, ne-am calmat cu toţii. Drept dovadă că, prin mai anul acesta, am început discuţiile şi pentru adaptarea lui Victor la grupa mini, sub îndrumarea blândă a aceleiaşi educatoare cu care pornise şi Tudor la drum în această instituţie.

 

Vine Victor, stă oleacă, se adaptează-un pic şi pleacă

Aşa că, în ziua în care, oficial şi contra cost, Buflea mergea la grădiniţă, el ajunsese s-o cunoască deja foarte bine prin reprizele de 10-20-30 de minute – o oră pe care le petrecuse acolo, alături de mine la început şi cu mine dincolo de gard, în afara ariei lui vizuale, după vreo trei săptămâni. A, şi prin numeroasele ocazii în care ne-a însoţit: ori când am mers să-l luăm pe Tudor acasă, ori când am fost la serbări, la lecţii deschise – unde s-a desfăşurat în voie, de fiecare dată. De exemplu:

copil adaptare gradinita lectie deschisa

serbare primavara gradinita grupa mica

Toată lumea din jur, interesată de subiect sau doar în căutare de conversaţie casual, era setată pe un singur scenariu în ce priveşte situaţia în cauză: „S-a adaptat repede Victor, nu? Îl are pe Tudor acolo…” Şi fix despre asta voiam să vorbesc şi să aduc în vizorul părinţilor cu copii de vârste apropiate, care-l au pe primul într-o colectivitate şi vor să-l introducă şi pe-al doilea tot acolo: da, adaptarea lui Victor a fost cât de cât lesnicioasă; cu Tudor am avut de negociat.

mama copil adaptare gradinita
Cât am stat cu Victor la adaptare, cele câteva săptămâni – cu intermitenţe, c-a mai fost şi pe la bunici, recunosc – maxim o oră pe zi, Tudor a înţeles conceptul: vine mami să se joace un pic cu Victor în curte, iar el îşi vede de treaba lui, de activităţi, de rutina cu colegii, cu doamna etc.

Eu acolo, dându-l în leagăn pe Buflea sau umplând remorci de jucărie cu pietricele, eram doar o altă prezenţă între copii, care dispăream la un moment dat pentru că aşa trebuia să fie, pentru că „Victor e prea mic”.

 

O situaţie neaşteptată m-a îmuiat toată

Şi-a început iulie, cu Victor oficial la program scurt, până-n masa de prânz, cu Tudor super bucuros de situaţie şi super-protector cu frate-său, cu emoţii pentru noi, ăştia bătrâni. Oricum, personalul fusese brief-uit că sunt la un telefon şi 10 minute distanţă de grădiniţă, în caz că… Dar n-a fost cazul; adică, fetele-mi ziceau, în primele zile, când veneam să-l iau: „Azi a plâns un pic sau îşi mai aducea aminte de dumneavoastră şi striga mami, mami, dar îl luam cu altele şi, în general, a fost OK.”.

Nu ştiu cum s-a nimerit, dar o perioadă Tudor n-a fost prin preajmă la momentul când ajungeam să-l „ridic” pe ăsta mic la prânz. Într-o zi era la teatru, într-o zi avea dansuri, într-o zi grupa lui era prinsă cu vreo activitate în clasă… cert e că mă-nvăţasem deja să nu dau cu ochii de el în acest moment defel. Până-ntr-o zi, în care avea liber la joacă-n curte tocmai când veneam să-l iau pe Victor să se culce.

– Maaamiiii, vino să vezi ce mă joc! Maamii, vreau să mă dai în leagăn! Maaamiiii, uite ce mi-a făcut Dianaaaa… mami, mami, mami! Mami era din nou cea mai tare, prevalând asupra personalului instituţiei care, oricum, găsea destul de dificil să managerieze această situaţie: să nu se bage, în ideea că mă pot ocupa şi singură de copilul meu, sau să intervină cumva, cu gând să mă ajute, totuşi. Le-am înţeles dilema şi mi-am asumat rezolvarea situaţiei.

Eram gata să-l pun pe Victor în căruţ şi să ne luăm rămas bun de la Tudor, când marele meu viteaz a izbunit în lacrimi:

– Vreau şi eu să merg acasăăăăă…!! Maaaamiii, vreau să mă iei şi pe mineeeee…, şi plângea pe loc, uşor cutremurat, dar şi ruşinat că emite astfel de „pretenţii”.

Mi-a crăpat sufletul, jur. Sunt amândoi ai mei şi, chiar dacă au venit pe lume la diferenţă de doi ani, îi judec  la egalitate. Mai ales că eu sunt sora cea mare care, în copilărie, a avut de pătimit de pe urma nebuniilor celei (mult mai) mici. Am înghenunchear la nivelul lui şi-am început pledoaria pentru această discriminare:

– Iubitu’ lu’ mama, Victor merge acasă că nu s-a obişnuit încă aici. Nu fi supărat, te roooog… uite, tu mai ai de făcut activităţi şi după-amiază… aici mănânci două feluri la prânz – mami n-a avut timp să gătească două feluri… Nu te supăra, te iubeşte mami! (strând în braţe şi mozol cu muci & lacrimi) Şi, în curând, o să doarmă şi Victor la grădi!

– Da-aa-ar vreau şi eu să merg acasăăă la prââânz…!!! – cu sughiţuri, mucus şi o patimă mai vulcanică decât dacă mi-ar mărturisi că l-a văzut pe Ştefan cel Mare în persoană, cu sabie şi cal.

Victor urla de foame în căruţ deja, Tudor urla de Victor, restul copiilor chirăiau la joacă, mi se părea că nu puteam să fiu deloc convingătoare în circul ăsta! Şi, pentru a nu ştiu câta oară în viaţa lui, Tudor a salvat situaţia, a fost el generos şi înţelegător. Cu ultimele suspine, a acceptat discriminarea între el şi frate-său din perioada asta de tranziţie.

– Te iubeşte mami! Poftă bună şi somn uşor şi ne vedem după-amiază! Şi-am tras poarta grădiniţei peste tristeţea lui despre care speram să se piardă instantaneu în aburii prânzului care umpluse incinta, după semnalele olfactive.

Se spune că cei mici au un instict incredibil de conservare şi de adaptare la orice situaţii şi persoane de îngrijire, astfel încât să supravieţuiască, să meargă mai departe, să de descurce cumva cu cei din jur şi cu ei înşişi, cu emoţiile lor – în mare parte nedefinite la aceste vârste.

Tudor acceptase să se împace cu situaţia pentru că ştia că n-are rost să mai negocieze cu mine. Şi pentru că îi plusasem: „Îţi promit eu că, într-o zi, o să te iau la prânz de la grădiniţă!”. Cred că ăsta e visul de aur al fiecărui elev de grădiniţă, de când există această instituţie pe faţa pământului. Şi pe mine m-a pasionat atât de mult subiectul, încât am fugit cel puţin o dată – atât îmi aduc aminte clar – de sub nasul educatoarei tocmai până la biroul maică-mii, aflat la cealaltă intrare în oraş, din capătul opus.

Înmuiată de accesul lui de maturitate, l-am îmbrăţişat ca după o revedere lungă, varianta EP, şi-apoi ne-am văzut fiecare de prânzul său. Iar câteva zile după faza asta, când venea momentul delicat al despărţirii, mi-o lua înainte c-un „paaa, maaami!” pe un ton ce se voia dâz, dar era un pic tremurat şi de lacrimi sugrumat. De fiecare dată el a bravat şi eu m-am emoţionat. Şi-l ţineam, măcar un moment, îmbrăţişat. Treptat, s-a învăţat cu situaţia. Şi-apoi, a venit vacanţa.

baiat mama imbratisare adaptare gradinitaSursa foto

 

Programul lung a început cu somnuri scurte

Pe 4 septembrie, Victor a intrat strong în noul an şcolar, cu program full, la fel ca frate-său. Urma să mă-ntorc la birou din 15, aşa că mai aveam la dispoziţie nişte zile-tampon pentru adaptarea la program lung şi testarea imunităţii sub impactul colectivităţii şi a tuturor carcalacilor de toamnă.

În prima zi – mi-au povestit doamnele – a dormit cam 45 de minute, după care, conform tipicului de-acasă, a-nceput să ragă „maaaaa-meeee!”, dând trezirea grupei mini. A doua zi, a dormit tot aşa, cu foială, dar măcar o oră jumate n-au avut treabă cu el şi nici n-a mai trezit toată trupa; a treia zi, deja era boss: „A fost bine Victor azi, doarme deja de o oră”, primeam sms de la grădiniţă pe la două jumate. Iar joi am fost informată că „A fost foarte bine Victor, a dormit aproape două ore. S-a trezit acum, cu un zâmbet larg şi spunând «Mona!!!»” (Simona este educatoarea lui.) Şi asta a fost, pe scurt, cu adaptarea la program lung.

Normal, sunt dimineţi în care iese pe uşă miorlăind – n-am înţeles dacă nu vrea să meargă la grădiniţă în general ori nu vrea să se despartă de mine – însă, din ce zice bărbatu-meu, îi trece până la maşină. După care e nemulţumit că se termină plimbarea de dimineaţă cu maşina, că sunt vreo cinci minute de condus până la grădiniţă. După care, după caz, e posibil să fie nemulţumit că rămâne acolo sau e la fel de posibil să rupă uşa de la bucătărie cu strigătul de război „Paaa-paaaa!!”. În general, însă, am observat că e mai dărâmat când îi duc eu la grădiniţă şi cînd eu sunt cea care-l lasă acolo şi de care se desparte, nu taică-său.

Dar zilele trecute m-am convins că Buflea s-a obişnuit prea bine cu această rutină, şi chiar a ajuns să ţină la ea. Epuizat fizic şi vocal de o laringo-traheită, a trebuit să-l reţin la domiciliu ca să-şi revină, cu tratament temeinic. Probabil că n-a conştientizat schimbarea în programul zilnic până ce nu i-a văzut pe frate-său şi taică-său plecând, deşi tot îi explicam „Victor, azi nu mergi la grădiniţă, că eşti bolnav!”, în timp ce-i tot luam din mână tenişii cu care încerca să se încalţe.

Când uşa s-a-nchis în urma celor doi bărbaţi mai mari ai familiei, Buflea a deschis robinetul de muci & lacrimi, deşi plângea oarecum pe silent din consideraţiuni restrictive de laringită.

– Iubitule, eşti bolnav! Azi stai cu mami acasă. Nu mai fi supărat… uite, mergem să ne jucăm, ne uităm pe cărţi, îţi dă mami sirop… Şi după-amiază mergem să-l luăm pe Tudor, da? şi ne-am văzut de ale noastre, ca pe vremurile pre-colectivitate.

Normal, nu pot decât să mă bucut că totul a fost atât de uşor, fără cine ştie ce drame. Aşa-i urez oricărei mame! Dar tot e nevoie de atenţie, ca să nu sufere nimeni în această lecţie. Iar dacă aveţi nevoie de o grădiniţă bună, cu oameni blânzi, unde este încurajată adaptarea asistată de părinte, progresivă şi cuminte, vă răspund în privat.

Tărie de spirit maximă şi spor la adaptat!

Share