Somnuri

Nu mi se-ntamplă des să nu-mi pot deschide ochii dimineaţa, când sună ceasul… Uneori, chiar se deschid cu câteva minute înainte de griiiing-ul ăla nesuferit de metal; creierul mi s-a setat de cu seara pe ora la care mana mea a setat alarma. Şi, în acele câteva minute, savurez liniştea; mă întind în pat, mă-ntorc pe toate părţile, poate, cine ştie, reuşesc sa păcălesc creierul, poate de data asta merge. Nicio şansă! Si in weekend ma bantuie, ma urmareste, chiar de nu ma trezesc in diminetile nemuncitoare in patul meu, cu griing-ul meu, ci amandoua ale prietenului. Parca la mishto, lui ii suna alarma sambata si duminica, ca uita s-o deselecteze pentru weekend (dom’le, nu mai umblam cu desteptatoare manuale, ci cu telefoane mobile si agende electronice care iau totul by default). Dar sambata si duminica e o diferenta: creierul meu nu mai e setat de cu seara, nu mai am parte de acele cateva minute inainte de griing, doar eu si linistea mea. Ci sunt rupta din somnul de weekend, probabil ca atunci am una din acele fete sifonate, obosite, incercanate, cu care multe femei intampina dimineata. Chiar, ar trebui sa fac un experiment: cand se mai intampla treziri din astea neasteptate, sa ma impleticesc pana la o oglinda, sa vad daca lucrurile si fata mea stau asa cum mi-am imaginat eu. Pun pariu ca asa e.
Nu cred ca are vreo concluzie textul, daca la asta va asteptati. E la fel ca discursurile de multumire de la Oscar, cand castigatorii dau cu multumiri in dreapta si stanga. Asa si eu: ii multumesc creierului meu ca se seteaza dupa cum am nevoie, ca e destul de perspicace sa nu accepte un template de trezit dimineata si ca ignora setarile by default. A, si pentru ca imi acorda acele doua-trei minute de ragaz inainte de inceputul griiing-uit al unei zile, ca sa-mi pot recompune fata si spiritul. Long live my brain!

Share