Sunt o poveste de succes: toată lumea mă place şi nimeni, mai ales

colier capsula Moogu extraordinary now

Ce femeie minunată, ce mamă grozavă, ce bun profesionist! Ce brand mişto am construit, ce multilateral dezvoltată sustenabil sunt. După laudele primite, sunt foarte plăcută. Virtual. În viaţa mea adevărată, însă, nu câştig prea multe puncte la final…


Îmi place să fiu lăudată şi, în general în viaţă, am considerat că am pentru ce. Oricum, soarta a avut grijă mereu să-mi echilibreze (a se citi „dezumfle”) momentele de vanitate cu cele de interacţiuni interumane eşuate, soldate cu cârcei pe suflet
– mai numeroase cele din urmă decât cele dintâi, din păcate. Cu greu am acceptat în viaţă nu numai că „nu poţi fi plăcut de toată lumea”, ci că, în general, lumea înghite cu greu felul în care sunt atunci când ajunge aproape de el. Din fericire, însă, această atitudine de acceptare a venit la pachet cu lipsa de preocupare pentru „ce zic ceilalţi”, adică o libertate de exprimare a personalităţii pe care puţini oameni şi-o permit (în faţa lor, în primul rând, şi abia apoi, Doamne-ajută, în prezenţa celorlalţi).

Dar, odată cu ascensiunea mea pe Social Media din ultimii ani, pare că partidul în creştere al admiratorilor mei s-a căţărat hotărât pe balanţa feed-back-ului public, destabilizând-o definitiv. Sunt felicitată pentru cum arăt, ce arăt, ce fac şi cum le fac pe toate; sunt complimentată ca femeie, mamă, profesionist, antreprenor şi, mai nou, individ pasionat de sport. Universul meu atât de lăudat trebuie să fie minunat, nu?

Nu. Pentru că ghici ce: în realitate, dintre cei ce mă cunosc, foarte puţini mi-ar lua parte şi da dreptate în situaţii de viaţă tensionate.

 

Sunt un acquired taste deloc accesibil explodat dintr-un suflet foarte puţin sensibil

Bărbatu-meu, când se enervează tare-tare pe mine, îmi spune că sunt „nesimţită”. Sigur vrea să spună ceva în sensul de „nesimţitoare” la sentimentele celorlalţi, nu că mi-aş lăsa şosetele murdare sub canapea sau părul pe chiuvetă – which I don’t!! Sunt o nesimţită căreia nu-i pasă decât să-şi bifeze task-urile din programul zilnic şi să funcţioneze după un calendar care, Doamne fereşte, să fie perturbat de incidente neprevăzute – de-ale bărbatului, desigur; pun pe agendă până şi serile în care am de stat cu copiii – eventual mai programez şi ceva în paralel, unde le este permis accesul ăstora mici, ca să mai rezolv din treburi şi aşa. Cum ar veni, sunt un robot cu multe misiuni.

Copiii mei, când mă (mai) duc să-i iau de la grădiniţă, sunt nemulţumiţi: „Vreau să vină taaatiii!” – parţial pentru că acolo e mereu cald şi ei mereu se frichinesc, iar pe mine mă iau bufeurile, îmi pierd răbdarea şi-i reped şi mă burzuluiesc. E drept, Victor plânge de cele mai multe ori când plec de-acasă, dar tot el e nemulţumit când mă vede intrând la el în cameră dimineaţa, la trezire, şi întreabă miorlăit de taică-său. Am adesea sentimentul că ăştia doi ascultă de mine de frică, iar de bărbatu-meu – de drag. Mai există seri în care Tudor stă în pat, cu ochii beliţi pe pereţi, pentru că vrea să mă aştepte s-ajung acasă, să mai stăm de vorbă, dar rar; invariabil, însă, de câte ori sunt la rând să fac „de gardă” cu ei, are loc discuţia: „Când vine tati?” – „Târziu, după ce adormiţi voi.” – „Deeee ceeee?” plus toată drama de rigoare.

Prietenele mele s-au învăţat cu mine; asta nu înseamnă că nu mă mai judecă sau ceartă când nu fac sau nu zic bine. N-au fost niciodată buimăcite de această construcţie de marcă, au ştiu mereu cu cine au de-a face şi nu s-au ferit spatele să-mi întoarcă atunci când am meritat. Normal că m-am supărat, dar ne-am reglat. Suntem mereu într-un echilibru instabil pe care să-l păstrez mă străduiesc vizibil.

georgiana idriceanu blogger nu ma place nimeniFamilia mea de provenienţă mă iubeşte (de) la distanţă. Bine, nici n-am fost foarte apropiaţi vreodată, că m-a crescut bunica, acum sărită de 80 şi imobilizată la pat într-un sat, după ce-a trăit în mijlocul Sucevei, într-un stil în care astăzi l-am numi… monden – aplecare pe care-am moştenit-o, evident.

Cred că e singura fiinţă de pe Pământ care mă place aşa cum sunt – de fapt, cum crede că am devenit; de ce să-i stric iluzia, oricum ea e departe şi nu mai are mult de trăit.

Cu mama vorbesc rar, doar la ocazii speciale şi doar pe Facebook pentru că, altfel, iese cu contre verbale; cu tata vorbesc la telefon, mult mai des şi, de cele mai multe ori, ne distrăm, pentru că am descoperit că rezonăm; ne şi vizităm de câteva ori pe an, dar ne ţinem în frâu apucăturile smucite, ca nişte oameni mari ce suntem, ca să nu ne călcăm pe bătături; ni le servim îndulcite.


Cu mătuşile din partea paternă, cu care interacţionez mai des, am o relaţie amuzantă, mai ales.
Gen trebuie să mă placă, doar sunt rudă cu ele, dar am traversat şi ocazii încărcate de vorbe grele. Mereu mi s-a părut că mă privesc la modul: ok, e de lăudat, în mare, dar ştim ce-i poate pielea, doar e din neamul nostru!

Pe soră-mea-am lăsat-o intenţionat la sfârşit, că asupra părerii ei despre mine nu m-am lămurit. Noi două n-am avut un start senzaţional: eu sunt cu mult mai mare, să am grijă de ea în copilărie mi s-a părut infernal. Apoi, când abia dăduse cu nasul de pubertate, legătura s-a rupt: am plecat la facultate. A crescut sub presiunea reputaţiei mele din şcoală, doar când îmi auzea numele cred că-i venea pe gât acreală. De zece ani, de când e-n Bucureşti, relaţia noastră s-a contorsionat în multe feluri – probabil fireşti. Acum am făcut pace şi-mi sare mereu în ajutor, dar am noroc că-i o tipă foarte tolerantă, altfel nu cred că ne-ar fi uşor.

Deci, cam asta-i cu mine în viaţa reală: nu sunt deloc o persoană ideală. În general, sunt ca tancul, îmi văd de drum, cu minimă empatie, dar ţin să trăiesc momentul de „acum”. Nu e vreo laudă în sensul „cât sunt de tare!”, nici o tânguire la modul „nu mă iubeşte nimeni în lumea asta mare!”… doar sunt cum sunt şi-am vrut să clarific; pentru că, da: pe Facebook totu-i mirific!

PS. Exact: scrisul în rime m-a ajutat mult să vorbesc despre mine.

Mulţumesc MOOGU pentru colierul capsulă care s-a brodit atât de bine cu povestea mea.

Share