Uite, că tot vrei să ştii de ce nu mai fac copii

mama obosita de intrebari copii

În curând se fac patru ani de când n-am mai plecat undeva doar cu bărbatu-meu, singuri-singurei, fără copii. Iaca, minunea se-ntâmplă weekend-ul ăsta: noi doi la spa la Hilton, în Sibiu. Pe unde m-am lăudat – mai mult despre partea cu plecatul singuri, decât despre aia cu spa, Hilton etc. – am primit, invariabil, reacţia: „Poate vă întoarceţi trei!” Da’ poate nu. Bine, sigur nu.

Dar nu mai am forţă să combat pe nimeni, să înjur pe nimeni, să mă enervez pe nimeni care-mi mai pune ceva din gama de plăci: „Când îl faci pe-al treilea?”, „Dar nu faci şi tu o fetiţă?”, „Vaaai, ce copii frumoşi faci, nu mai vrei unul?” etc. Pentru că nu mai am forţă, în general. Sunt obosită. D-asta nu-l mai fac pe-al treilea – pe scurt.

 

Weekend în doi, aluzii la trei

Acum vreo două luni, am participat la un eveniment dedicat bloggerilor, unde am câştigat un city-break la Hilton, în Sibiu, pentru două persoane. Recunosc, mie îmi surâdeau mai tare premiile în injectări cu acid hialuronic, dar soarta a decis să iau o pauză, mai degrabă; şi de la injectări (despre asta în alt articol), şi de la rolul de mamă.

La început, am întors-o pe toate părţile, am calculat toate costurile extra – cele care ne-ar fi privit pe noi, am investigat toate posibilităţile de cazare, numai ca să putem lua şi copiii în această călătorie. Dar când am început să dăm o şansă posibilităţii de a petrece acest weekend în doi, parcă lucrurile s-au aşezat de la sine: ăla micu’ în deplasare la bunici, ăla mare în deplasare la munte, dar cu soră-mea. Mai sunt câteva ore până plecăm şi mie, cel puţin, tot nu-mi vine a crede că se va întâmpla minunea. Doamne-ajută!

Iar în toată euforia asta a pregătirilor din capul meu – când fac bagajele pentru unul, când fac pentru celălalt, când fac pentru noi, ce pun în fiecare valiză, cum îmi organizez şi finalizez treburile până plec, când mă duc la sală, când mă duc la coafor etc., din astea de femeie ocupată care ia, în sfârşit, pauza mult aşteptată – au apărut aluziile despre „al treilea”.

Pe bune, am obosit să răspund la întrebările de genul şi să mai fiu şi drăguţă în timp ce fac asta. Zic să dau un răspuns aici, să şi-l ia şi să-l rumege cine are nevoie când o fi cazul. Deci situaţia stă aşa:

Aş face zece copii, că văd că ies bine, cresc frumos şi cred că societatea mi-ar mulţumi. Nu mi-e frică de sarcină (mă cam plictisesc, ce-i drept, dar îmi mai trec timpul cu rochii frumoase şi selfie-uri de succes), nu mi-e frică de naştere (din contră, se pare că ei îi e frică de mine, că s-a lăsat aşteptată în ambele dăţi), nu mi-e lehamite de primele săptămâni după, cu dureri de (hai, să-i zicem) „fund” şi abdomen flasc, cu colici şi urlete în noapte, cu imposibilitatea de a pleca seară de seară ba la masaj, ba la sală, ba la evenimente mondene.

Dar nu cred că mai fac al treilea copil. Cel puţin, nu în următorul cincinal, răstimp în care ar trebui să câştigăm mult mai mulţi bani, să ne mutăm într-un domiciliu mai mare, să ne găsim bona perfectă, care să nu ne părăsească niciodată, să mă mulţumesc cu felul în care face curăţenie o altă femeie la mine acasă şi să am o sursă de mâncare gătită cel puţin la fel de des, bine şi de „curat” cum fac eu; în plus, ar trebui să-i antrenez pe ăştia doi pe care-i am deja cum să mă ajute la creşterea celui de-al treilea sau să găsesc rezolvarea ecuaţiei dedublării, ca să mai am şi eu o viaţă.

mama cu doi copii obositaSursa foto

Poate nu a realizat nimeni – cel puţin, dintre cei interesaţi de „al treilea” – dar eu, de patru ani de zile, nu prea îmi mai revin.

  • Nici fizic ştiu că niciodată corpul nu îmi va mai arăta la fel ca „înainte”, dar nu e vorba doar de dimensiuni – pentru că Tudor avea abia un an şi jumătate când am rămas însărcinată cu Victor. Ei bine, o să spuneţi, sunt unele care au i-au făcut la vârste şi mai apropiate şi n-au murit/nu se mai plâng; cinste lor, dar treaba lor – dacă n-arată ca Victoria Beckham sau, cel puţin, ca mine, nu e treaba mea. Poate nici nu le pasă de revenirea fizică, poate au o genă de aur. Nu e cazul meu.
  • Nici psihicşi aici vorbesc doar de lipsa de somn, de oboseala cronică, de nopţile pierdute sau doar întrerupte şi de dorinţa de a face la fel de multe lucruri ca înainte pe fondul acestei oboseli. Pentru că, altfel, din punct de vedere psihic, intelectual şi emoţional, sunt mult mai evoluată faţă de perioada nulipară a vieţii mele. Yes, children do that to you. 
  • Nici profesionalda, odată cu statul acasă în concedii de creştere copii, am putut să mă ocup temeinic de latura de scriitor în online a vieţii mele, iar blogul merge mai bine ca niciodată. Dar voi ştiţi că, în aceşti patru ani, eu am mers la serviciu doar două luni jumate? Adică lunile şapte, opt şi jumătate din nouă din sarcina cu Victor, că aşa m-a obligat legea. Evident că puteam să mă întorc mult mai devreme în câmpul oficial al muncii, că statul mi-a dat doi lei indemnizaţie faţă de cât aveam salariu înainte de naştere, dar am preferat să fiu alături de Tudor, proaspăt intrat într-o nouă etapă a vieţii lui: grădiniţa. În primul rând, sunt jurnalist, iar ăsta e un „animal de teren”, nu de birou, nu de laptopul lui de-acasă; apoi, sunt un „people’s person”, că d-asta m-am făcut jurnalist: să umblu între oameni şi să stau de vorbă cu ei şi sufăr mult din cauza statului acasă (bine că e Victor simpatic şi-mi răspunde în felul lui şi nu mă pierd în monologuri).

În afară de toate astea, mă mai şi simt vinovată că nu reuşesc să acord copiilor la un loc şi fiecăruia în parte (nu mai vorbim de bărbat) timp necesar şi de calitate. Uneori stăm şi ne gândim la toate lucrurile pe care le-am făcut cu cel mare şi ne înfricoşăm că nu mai avem când să trecem prin aceste experienţe şi cu cel mic. Bineînţeles, creşterea lui Buflea a generat alte experienţe, pe care Tudor nu le-a avut, de exemplu joaca cu un frate mai mare, dar noi, părinţii, tot ne simţim vinovaţi.

Deci: de ce să-l fac pe al treilea? Să n-am energie pentru el? Să n-am timp de el? Să mă plâng şi mai mult că am de gătit, făcut curat, spălat etc.? Să jinduiesc şi mai puternic după viaţa mea profesională? Să mă stresez şi mai tare că n-avem bani pentru tot ce ne dorim? Că trebuie să ne înghesuim în această casă deja aglomerată? Să-l sufoc şi mai tare pe bărbatu-meu care, acum, rămâne aproape seară de seară cu doi copii mici în timp ce eu sunt la masaj, sală, evenimente…?

Băi, dacă sunt aşa bună de prăsilă, de ce nu m-am născut, frate, pe undeva printr-o familie regală, să nu fac nimic altceva decât să cresc copii şi, din când în când, frumos cu mâna la cameră? Pentru că, să fim serioşi, nici să stau în anonimat nu se putea!

Sursa foto articol

Share