Viata la un fel de tara

Am fost intr-un weekend la o tara. Nu e tara mea, din pacate n-am rude @rural.ro. Dar tot ca la tara mea m-am simtit (asa cum mi-am imaginat eu vreodata ca ar fi tara mea), adica rupta de lume, de cele 60 si ceva de canale pe cablu, de calculator, net, baruri cu fum de tigara si iesiri in oras searbede, dar costisitoare. Doua zile am fost, pur si simplu, (de) la tara. Ce mai conteaza cu ce te imbraci, daca tot ajungi plin de noroi pana-n dinti intr-o zi de vreme nefericita? Ce mai conteaza ce masina ai, daca tot n-o mai urnesti din santurile unui sta uitat si inglodat de lume? Si ce mai conteaza marca de mobil, daca tot n-ai semnal? Asa ca o lasi naibii de viata super-conectata, mondenizata, motorizata si ramai la niste cizme de cauciuc sanatoase, transport cu caruta, si platou Decebal’s de slanina cu ceapa si palinca.

In afara de cizmele de cauciuc (pe care, sincer, nu stiu de ce nu le am in garderoba, ca au fost atat de close to trendy sezonul acesta), am bifat restul de features ale vietii@tara, asa cum mi-o imaginasem eu. In fine, sa va povestesc despre cum a fost, de fapt.

Nu conteaza ocazia cu care am ajuns undeva, intr-un sat din adancul tarii, care pretuieste foarte mult gardurile din piatra si portile mari, si mai putin starea de nivelare a drumurilor. Oricum, face parte din farmecul peisajului. Cu toate astea, n-am stat intr-o casa taraneasca, cu pisici prelingandu-se pe langa soba si miros de varza murata scoasa la desarat, amestecat cu iz de levantica sfaramata pe bufetul din bucatarie. Nu, am stat, din intamplare, si fara sa am niciun merit, la un conac. Un amestec de mobilier vechi reconditionat, pe care au fost inadins pastrate crapaturile initiale ale lemnului, si mobilier cu ceva fitza in el, intr-un stil minimalist, in alb si rosu, pereti dati cu lavabil alb si pereti cu caramida iesita elegant, printre bucati de mortar parca aruncate strategic cu mistria, podele din lemn voit sa para negeluit si covoare taranesti in baie. Si aici erau mirosuri, dar nu ca cele din casele „muritorilor”: laitmotivul in domeniul olfactiv era mirosul de butuci de brad mancati de foc in semineu, miros care se strecura usor si permanent afara, printr-un fel de glasvand ce separa livingul de exterior; iar peste acest miros rasinos se insinuau cele de mancaruri, pe care le tot adulmecam pana la ora mesei. Si am avut ce amusina cat am stat acolo! Numai bucate (ca, altfel, chiar n-ai cum sa le spui, „mancare” suna prea oraseneste si sec) regionale taranesco-sofisticate, amestecuri la care nu m-as fi gandit niciodata. Nu dau exemple, ca nici n-as putea sa descriu ingredientele care ne-au umplut farfuriile. Pe scurt (spre marea dezamagire a tuturor, si a mea, ca nu-mi mai amintesc in detaliu ce-am mancat): ciorbe, placinte (nu din cele dulci, carora le zici musai desert, ci feluri principale), omlete de-o bogatie pizzoiana (imi cer scuze pentru exprimare, dar este un termen de comparatie, cred eu, cunoscut de foarte multa lume)…

Si multa ceapa rosie, multa slanina si multa palinca. Ne-am dezmatat taraneste (oricum, cu mirosurile alea izvorand din noi dupa cativa pumni de ceapa cu slana, nu se mai dezmata nimeni in alt sens). Asta dupa ce am inghetat cateva ore pe-o stinghie de caruta, in timp ce admiram imprejurimile cotropite de zloata. Si nu mi-a parut rau. Am vazut viata la tara dintr-o alta perspectiva: dintr-a lor. O perspectiva in care lucrurile curg molcom, pe vreme frumoasa sau pe furtuni, pe sosele desemnate ca atare sau pe campuri cu pericol de impotmolire, la fel ca-n viata. Cum zicea Marin Preda la sfarsitul Morometilor, ca timpul nu mai avea rabdare? Cred ca se facuse prea orasean. Acolo unde am fost eu, toata lumea avea rabdare, iar pe timp nici nu-l bagau in seama. Poate atunci, ca era iarna si nu-i fugarea recoltatul vreunui lot de spice. Asa i-am vazut eu.

Conacul asta la care am stat era in mijlocul unui domeniu. Cum ar veni, padure, numai ca nu atat de deasa ca in luptele lui Stefan cel Mare, dar ingradita si cu placuta de „Private property” pe poarta. Fusese postavarie conacul atunci cand pe domeniu locuiau proprietarii, niste boieri, sa le zicem. Iar adevaratul castel, in care ei isi duceau viata, a trecut prin mainile comunistilor, care l-au forjat intr-un spital de looney toones. De cucu. De nebuni. Paragina s-a ales de tot. Acum, mostenitorii boieresti si-au luat drepturile si muncesc sa introduca locul in circuitul turistic. Iar postavaria a devenit o pensiune pentru care „cochet” suna prea comun; probabil urmeaza castelul. Si restul de dependinte.

Merita de vazut. Dar nu-ti pot spune unde e. Ca sa-l simti la 100%, trebuie sa-l descoperi cu propriile forte. Sa fie o surpriza. Pentru ca nu ti-am zis nici 10% din experienta pe care o poti avea. Iti zic eu, care am mai mancat slanina cu ceapa la viata mea si prin alte locuri…

Sursa foto: Facebook

Share