Vine barza, bine-mi pare…?

  • Georgiana Idriceanu campanie Philips Avent Alaturi de tine

De câteva săptâmâni, mă mânca pielea groaznic. Aşa de tare că mă trezeam noaptea să mă scarpin şi cine mă cunoaşte ştie foarte bine că eu nu mă trezesc noaptea pentru nimic. Mai ostoiam niţel disconfortul la duşul de după alergatul de dimineaţă, cu apă aproape rece – deşi era deja sfârşit de noiembrie – mă luam apoi cu machiatul şi mâncatul şi parcă uitam de groaznicul prurit. Dar cum îmi lipeam fundul de muşamaua scaunului de la serviciu, începea chinul şi orice task înainta cu viteza melcului anesteziat pentru că eram prea preocupată să-mi simt şi să-mi alin mâncărimea.

Prima dată am zis că m-o fi iritat vreo haină, aşa că le-am spălat pe toate de sezon. După care am zis că nu-mi prieşte plasticul din garderobă şi-am dat-o, o vreme, pe tricouri de bumbac. Păcăleala n-a ţinut mult şi spatele a început, din nou, să-mi ardă şi să urle după o frecţie bună. Mă scărpinam şi-n cap de m-a năpădit mătreaţa, pe mine, regina îngrijirii capilare desăvârşite!

 

Gravidă pe fond nervos sau nervoasă că eram gravidă?

După două săptămâni de maimuţăreală în sensul cel mai propriu al cuvântului, m-am dus la medic. Şi, crede-mă, am aşteptat atât de mult până să fac asta pentru că aveam pielea absolut curată la suprafaţă, iar bărbatu-meu zicea că sunt nebună când îl puneam să-mi caute bubele, fără lumânare, dar cu meticulozitate. M-a puricat şi dermatoloaga, femeie rezonabilă şi fără nici o panică inutilă, şi-a ajuns la concluzia mea preferată în ce priveşte toate bolile pe lumea asta: e pe fond nervos. Şi sigur era şi-un pic de PMS la mijloc, că trebuia să-mi vină în câteva zile. Am acceptat uşurată explicaţia ei – „pe fond nervos” e întotdeauna mai bine decât vreo boală concretă, mi-am extenuat portofelul la prima farmacie cu reţeta primită şi mi-am văzut în continuare de scărpinat.

Ca să contribuie la vindecarea tulburărilor mele spirituale care-mi dădeau mâncărimi, soţul m-a dus într-un week-end la spa. Alinarea epidermei mele a costat o gălăgie de bani, dar nici un rău pe lumea asta nu te atinge când eşti masat cu roci vulcanice. Însă de luni, iar am început cu scărpinatul. Relaxată eram, mâncată şi dormită, nu mai zic, numai că mă lua aşa, ca o sfârşeală, şi nu mai rămăsese decât PMS-ul în calcul. Care depăşise deja termenul-limită.

Georgiana Idriceanu campanie Philips Avent

Păream foarte relaxată, nu s-ar zice că mă mânca pielea îngrozitor, nu? Cele trei zile la spa-ul din Odorheiul Secuiesc m-au calmat un pic, ce-i drept.

În perioada aceea, am alergat în fiecare dimineaţă la ora şase, până au căzut cinci grade sub zero afară. O deşteptare sănătoasă. Un ceai verde la machiaj, un mic-dejun corect, o jumătate de oră până la serviciu. Muncă fără extenuare, mese şi gustări la ore fixe, un program pe care-l aveam de ceva timp şi care dădea cu plus în catastifele medicilor.

Numai că mie îmi dădea cu minus la randament. Textele nu se mai scriau atât de repede, glumele nu mai veneau atât de uşor. Eram praf pe dispoziţie şi vlăguită pe fizic. Şi „ruşii nu mai veneau în oraş”, dacă pricepi aluzia. Medicul de familie zicea să mai răresc alergatul, să ies o dată la două zile, măcar. Şi să fac un test de sarcină. Chiar două, să ştiu o treabă. Şi să am grijă. Săru-mâna, o să-ncerc.

 

Hai, să-ntreb: oare tu ştii de voiam sau nu copii?

Am luat primul test de sarcină de la farmacia clinicii, undeva lângă serviciu. Doamna de după tejghea mi-a dat o urătură de succes odată cu restul. Nu eram lămurită ce însemna succesul pentru mine în situaţia de faţă. OK, eram măritată de patru luni, renunţasem la pilulele contraceptive de vreo trei şi, probabil, ăsta ar fi fost următorul pas considerat logic de subconştientul meu: producerea unui copil. Dar aş fi fost maxim de ipocrită să susţin că puneam mâna pe inimă când mă-ntreba cineva dacă vreau copii şi că răspundeam cu ochii daţi peste cap şi gura mare: „Daaaaa!”.

Eram atât de obişnuită din viaţa mea de domnişoară să n-am treabă cu copiii, să nu fie parte din universul meu, să-i consider chiar ca un „gând urât” când îmi aduceam aminte de copilăria hăituită de responsabilitatea „ai grijă de soră-ta!” pusă în cârcă de mama ori când ticluiam planuri de călătorie sau măreţie, în general, încât „succesul” la care se referea doamna farmacistă se bâţâia într-un echilibru tare instabil pe graniţa dintre un test pozitiv şi unul negativ, cu aplecare spre cel din urmă, mai degrabă.

 

„Parcă m-aşteptam ca rezultatul ăsta pozitiv
să se şi traducă într-o burtă atârnândă
şi-un spate deşelat”

 

Am făcut testul de sarcină în baia de handicapaţi de la birou, că are o singură cabină, largă, aveam loc să mă dau cu capul de pereţi, dacă-mi venea. Am executat conform instrucţiunilor şi am aşteptat conform emoţiilor. Peste apa care curgea în tot timpul ăsta auzeam automatul de cafea de pe hol cum macină boabe şi tot felul de voci cum toacă bârfe. Mi-am băgat palmele sub jet şi-am deschis ochii înăuntru ca să mă curăţ de orice nelinişte în clipa aceea. Nu mai ştiu cât trebuia să treacă până la rezultat, pe prospect scria puţin, dar în capul meu era tare mult şi tare agitaţie. În cele din urmă, am tras cu ochiul mai devreme decât era stabilit, dar a doua linie roz era deja acolo, nu mai conta. Testul zicea că sunt gravidă, eu nu ştiam ce să zic; sincer, nu m-am dat vreodată în vânt după nuanţa aia de roz.

test de sarcina campanie Philips Avent

Sursa foto

Împachetez băţul bine în jumătate de sul de hârtie şi-l îndes în coş, să nu cumva… Mă spăl pe mâini, iau poşeta pe umăr şi mă port pe aceleaşi tocuri de zece înapoi până la birou. Am acelaşi mers, nu s-a schimbat nimic, dar parcă m-aşteptam ca rezultatul ăsta pozitiv să se şi traducă într-o burtă atârnândă şi-un spate deşelat, deja. Mă rog, trebuia să mai cumpăr un test, să mai trag un loz, că poate mi se pare.

 

Bucuria lui a bătut nehotărârea mea

Singura farmacie până acasă e în drumul tuturor spre metrou. La risc, mă rup de valul ce iese de la birouri şi intru. Valsez de la o casă la alta, de la o babă la alta care-şi cere compensatele. Una e mai puţin bolnavă, că are lista mai scurtă. Şi, după atâta suferinţă, apar şi eu cu-n test de sarcină, superb! Cu ochiul de la spate o văd pe-o colegă cum mă detectează înăuntru prin vitrină; cu o mână am aruncat testul în geantă, cu cealaltă i-am făcut semn c-am terminat şi ies imediat, am luat restul, am tras o mutră degajată şi colegei o minciună despre paracetamol şi-am scăpat de întrebări.

Acasă a fost mult mai uşor de făcut testul, doar am aşteptat un moment în care să fiu singură, voiam să fie surpriză, dacă era să fie. A ieşit la fel de pozitiv: eram dublu de însărcinată, fără nici o îndoială. Primul sentiment a fost de bucurie, ca la o reuşită, deşi n-am luptat nici o secundă pentru asta. După care m-am gândit că, poate, ar trebui să mai răresc alergatul. Apoi, capul mi s-a umplut de întrebări centrate pe noul proiect: cum îi spun bărbatului?, unde mă duc la doctor?, ce se-ntâmplă acum?, la naiba, mai am voie să beau ceai verde?? etc.

Am luat task-urile la rând: i-am ascuns bărbatului băţul cu linii roz în ghete, de Moş Nicolae. Avea cei mai mari ochi când l-a descoperit şi mi-a fost clar că mintea-i era goală a ca unui nou-născut. „Şi??” (Anume: „Şi, care-i rezultatul?”) – „Pe bune?? Crezi că, dacă era negativ, ţi-l mai puneam în ghete? Până la urmă, e un băţ murdar de pipi…” La început, a fost inert. Apoi s-a făcut totul viu în jurul lui şi i-au revenit ideile în cap. M-a luat în braţe şi m-a sărutat cu bucurie, dar şi c-un pic de reţinere, de parcă nu mai eram nevastă-sa. De fapt, de parcă nu voia să mă spargă, de parcă eram ou crud, cu pui înăuntru. M-a întrebat o grămadă, dar n-am ştiut să-i spun mai multe decât povestea băţului. Şi că mi-am făcut o programare la ecografie – bifat task-ul numărul doi.

 

„Pe bune?? Crezi că, dacă era negativ,
ţi-l mai puneam în ghete? Până la urmă,
e un băţ murdar de pipi…”

 

Mâncărimea pielii s-a dus de la sine, în câteva zile. Acum, cred că era doar felul în care corpul meu voia să mă anunţe de noua lui stare specială pe care m-am luptat cu mine însămi s-o accept. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu ideea că sunt însărcinată, poate de asta nici n-am zis-o nimănui timp de luni de zile – în afară familiei apropiate, desigur, despre care ştiam că asta-şi doresc să audă. Susţinusem cu atâta vehemenţă atâţia ani că nu prea-mi plac copiii şi n-aş face, încât noua mea stare mi se părea un act de trădare faţă de toate „domnişoarele” asemeni mie. Odată cu trecerea săptămânilor, însă, am văzut că e OK să faci copii, că oamenii dragi te susţin, lumea se uită la tine pe stradă altfel, că, în general, copiii plac, iar industria dedicată lor e înfloritoare – deci nu eşti chiar singur pe lume în demersul ăsta. Şi, pe măsură ce burta-mi creştea, eram tot mai uşurată că eu fac un copil, iar Universul appreciates this. Cam ca în video-ul de mai jos:

Acest text, în care mi-am adus aminte de începuturile mele zbuciumate într-ale mămiceniei, face parte din campania Philips Avent „Alături de tine” care o să-ţi înmoaie sufletul cu poveşti adevărate şi emoţionante despre viaţa de părinte. Nu primeşti nici hartă, nici manual de instrucţiuni pentru acest „proiect” major al vieţii tale, dar mereu vor fi alături de tine oameni care să-ţi ridice măcar un colţ de cortină spre partea însorită a orizontului. Iar poveştile astea sunt o lectură minunată pentru ridicat moralul, în orice moment al construcţiei unei familii te-ai afla.

Dacă ai intrat deja în tabăra părinților, împărtășește-mi într-un comentariu cele mai emoționante momente prin care ai trecut în această postură. Iar dacă vrei să afli mai multe detalii sau poveşti din campania Philips Avent, dă click aici.

Share