Vreau să vindec o problemă reală: vorbesc despre frica de mers la sală

femeie manusi de box frica de sala de fitness

Cred că cele mai răspândite rezoluţii de An Nou de pe planetă sunt alea din gama: să slăbesc, să fac mai mult sport, să trăiesc mai sănătos. Foarte admirabil. Adică, lăsaţi la o parte faptul că mă plângeam acu vreo două săptămâni pe Facebook de marele meu stres, cum stau cu telefonul alarmat de gât ca să fiu pe fază când se dă drumul la rezervări pentru antrenamentele dorite din World Class, să dau repede click acolo, pentru un loc; lăsaţi asta.

Chiar e o treabă admirabilă că lumea dă buluc în săli simultan cu anu-n calendar. Că nu-i deloc uşor aşa, plin de sarmale cu de toate, să faci fandări cu bara-n spate; nu e. Nu la fel de admirabil este şi cum se topeşte entuziasmul ăsta hei-rupist, de cred c-au avut copiii mei baloane care au stat umflate mai mult.

Şi, după care, aud de la diverşi: „Aaaa, fac sport acasă. Mi-am luat o aplicaţie de Yoga/Pilates/antrenament funcţional şi fac în fiecare zi. Mai am şi un aparat de abdomene/o bicicletă/o bandă (ooo, săru-mâna, boierule, înseamnă că ai casă mare, ai unde-o pune!), mă descurc. Şi fac când vreau eu, când am timp, nu mă duc să mă-n grămădesc cu toată lumea la sală, să urle unu’ la mine şi să fac abdomene când vrea el! Nu e, frate, fac eu în ritmul meu… Şi să ştii că funcţionează!”.

 

Orice mişcare funcţionează, dar nu toate şi durează!

Normal că funcţionează! Orice te ridică de pe canapea funcţionează. Şi să dai cu aspiratorul de trei ori pe săptămână funcţionează, mai ales pentru core şi, mai ales, dacă ai covoare groase, care adună mult praf. La mine a funcţionat, cât am făcut acasă, în felul următor: prima sarcină am stat călare pe bicicleta împrumutată de la soacră-mea şi pe-o saltea de Pilates/Yoga – bine, pe care ajunsesem să mă rostogolesc mai mult, dar era ceva în plus faţă de statul pe scaun la birou; după care am vrut să trag tare pentru revenire pe un aparat de la teleshopping care trebuia să-mi fie cadou de Crăciun, dar a fost livrat undeva prin februarie, când eram deja dezînsufleţită de entuziasm. Acum nu mai e nici măcar cuier de haine, s-a rătăcit între hainele de vară, jucăriile de bebeluşi şi sculele de pescuit din pod.

Revenind la treaba asta cu sportul acasă: da, funcţionează ceva – bine, depinde şi de obiectivul propus. Dar, dacă n-ai fost sportiv de fel şi n-ai la activ o memorie musculară vastă, care să te activeze după cinci flotări şi trei minute de stat în planşă, o să fie greu la deal cu muşchii mici la domiciliu.

Dacă obiectivul este să slăbesc un pic ori să mă menţin în formă, este posibil să fie atins şi cu sport prin casă, de unul singur – şi nu-mi zice că nu eşti „singur”, ci cu doamna sau domnul din aplicaţie, că ăştia nu-mi insuflă deloc a motivaţie. Însă mi-e greu să cred că adevăratele transformări, aşa cum îşi doreşte lumea la început de an şi la sfârşit de tortură culinară festivă, se pot produce cu nişte balet din ăsta pe-acasă. Fără supărare, dar asta nu-i scofală mare!

femeie antrenament acasa yoga pilates program televizor

Sursa foto

Repet: am fost şi eu în stadiul ăsta, în care credeam că e suficient să transpir un pic în sufragerie ca să-mi fac un moral pentru orice bătălie; nu contează că n-aveam cine ştie ce rezultate, eu exultam că trăiesc sănătos şi păşeam ca şi cum aş fi fost vreo superbitate. Recunosc: pentru moral, demersurile de gen sunt minunate! Dar, într-o zi, te loveşte oglinda sau cântarul sau cureaua preferată cu mesajul că n-ai ajuns deloc acolo unde ţi-ai propus odată, deşi tu consideri că de abdomene te faci lată!

Sportul acasă mi se pare o mare amăgire şi chiar un pericol pentru un începător care nu deţine tehnica corectă de execuţie, nu are informaţiile necesare pentru construirea unui antrenament eficient şi nici disciplina ritmului de mişcare şi recuperare.  

 

Vreau să vă „corup” la antrenamentele de grup

Am călcat pentru prima dată într-o sală de fitness în anul doi de facultate. Deci foarte târziu, aş spune acum, când se întâmplă să asud alături şi de puşti de 17 ani pe la clase. Norocul meu a fost că, la orice sală am nimerit, am fost suficient de bătătoare la ochi – fără a detalia motive, dar, sper, că arareori a fost vorba despre ceva ridicol în aspectul, ţinuta sau comportamentul meu în incintă – pentru instructorii personali, care au început să-mi arate chestii de sport.

Aşa am învăţat mai multe decât cum să-mi dau drumul la bandă ori să-mi schimb greutăţile la aparatele de fitness. Aşa am învăţat că mersul la sală e ca mersul la şcoală dacă vrei să te educi pe partea fizică a persoanei tale. Şi susţin că un program de antrenament bazat pe clase diferite este soluţia cea mai simplă şi cea mai eficientă pentru ca să te apropii de transformarea aceea pe care ţi-o doreşti şi tot n-o reuşeşti.

Prin urmare, pledez pentru asta şi vreau să răspund obiecţiilor care mi s-au oferit când despre subiect am vorbit:

1. „N-am chef să ţipe ăia la mine să fac aia şi aia!” honey, de obicei, „ăia” nu ţipă. Ele se mai întâmplă să ţipe; ele au, în general, probleme de stimă de sine, siguranţă sau îşi înţeleg denaturat rolul pe care-l au de făcut acolo, în faţa celor 20-30 de inşi doritori de mişcare. Dar şi ele de genul acesta au ajuns să fie foarte rare pentru că – şi sunt absolut de acord – n-ar trebui agresezi omul pe banii lui. Şi nici măcar pe cei care vin cu voucher, adică mocăciune. Glumesc: niciun instructor n-ar trebui să se comporte vreodată ca şi cum el ne-ar fi plătit să facem mişcare.

Happy Endings Rock Climbing GIF - Find & Share on GIPHY

Sursa

Şi la mine s-a ţipat şi am ripostat şi nu ne-am înţeles, că de orgolii e plin peste tot; atunci, am reacţionat urât, am făcut reclamaţie etc. Evident că nu apreciez nici eu asemenea comportamente, prefer să-mi manifest masochismul faţă de corpul meu sub alte forme – tot în sală, nu te gândi la altceva.

Pentru mine, revelaţia în sport a fost instructorul care m-a lăsat în pace – desigur, cu condiţia autoimpusă de a căsca urechile la explicaţii, de a căsca ochii în oglindă ca să-mi monitorizez execuţia, de a fi mereu motivată să-mi împing limitele. E ca o convenţie: ei mă lasă în pace, eu îmi promit să lucrez tot mai corect, tot mai mult, tot mai intens. Toată lumea e fericită şi fit.

În timp, la orice instructor vei merge, orice antrenament vei încerca, se va vedea tehnica, determinarea, conştiinciozitatea cu care faci lucrurile şi n-o să-ţi mai pese nici cât de oja ciobită dacă-ncepe vreo tiradă subită. În rarele ocazii de gen în care am mai nimerit de atunci, am ars-o extrem de chill: am zâmbit, am dat din cap spre aprobare – o avea omul o zi proastă, de ce să-l enervez mai tare? Eu ştiu ce pot, e ok.

Totuşi, ţine minte: oamenii ăia nu sunt acolo, în faţă, degeaba. Ei te vor ajuta să nu te accidentezi, în primul rând; există şi o vorbă în rândurile lor: safety first – ne-au „implementat”-o şi nouă la curs; în afară de asta, instructorii îţi vor deschide ochii ca să înţelegi cum să faci lucrurile astfel încât să funcţioneze, să te aducă mai aproape de obiectiv; ei pot fi catalizatorul relaţiei tale tot mai strânse cu sportul, aşa că du-te şi caută instructorul potrivit, nu renunţa la primul urlet „Tu n-auzi, de ce te-ai oprit?!?”.

 

2. „Nu vreau să fac 50 de abdomene la comandă, când îmi zice ăla!” – da, nici eu nu suport autoritatea prea uşor, dar, la început, m-am gândit aşa: omul ăla din faţă oricum ştie mult mai multe decât mine pe subiect, deci merită încrederea şi eforturile mele. Când nu mai pot, mă opresc. Unora le convine, altora nu. Aia e, mă bazez pe punctul unu.

În timp, am constatat că mă opresc tot mai rar, iar la unele grupe musculare – deloc. Aşa că, aproape fără să-ţi dai seama, ajungi să ceri 20 de abdomene în plus sau o ganteră mai mare. Bine, în general, antrenamentele se desfăşoară după aceeaşi coregrafie timp de câteva luni, aşa că, dacă nu-ţi iese din prima, la a doua sigur o să te simţi mai bine, pentru că ai o idee despre ce urmează.

Totuşi, ţine minte: omul acela nu-ţi ordonă 50 de abdomene de ciudă că i-ai luat locul de parcare sau ai fost nepoliticoasă cu el în trafic, ci pentru că vrea să-ţi ofere un antrenament complet. Adică e în beneficiul tău, până la urmă, chiar dacă tu crezi că singurul lui scop e să vă privească de sus cum vă agitaţi pe saltele ca gândacii întorşi, din greşeală, pe spate. Nici eu nu mă omoram după genuflexiuni în antrenamentul meu de bază – BodyPump – dar, na, ştiam că ele sunt acolo cu un scop, aşa au calculat ăia de au făcut programul că trebuie pentru rezultate, un milion de pulsuri. Aia e, fac cât pot, dar tot mai multe de fiecare dată, ca să reacţioneze muşchiul. În timp, de la această atitudine am trecut la „auleu, trebuie să cresc greutatea pe bară, că nu se mai întâmplă nimic”. Creierul se antrenează, corpul doar se adaptează.

 

Woman Finding GIF - Find & Share on GIPHY

Sursa

 

3. „Nu vreau să mă înghesui cu toată lumea la sală etc.!” – ştii că „toată lumea” aia poate funcţiona ca un suport fantastic pentru demersul tău? Sunt şi studii făcute pe tema asta, că sportul făcut în grup sau, cel puţin, alături de un partener de antrenament are rezultate mai mari şi mai rapide, iar şansele ca participanţii să renunţe sunt mult mai mici decât dacă s-ar antrena pe cont propriu?

În afară de faptul că mi-am făcut o mulţime de gym buddies – că, na, aşa sunt eu, îmi place să mă bag în seamă şi trag de limbă pe toată lumea – mă simt parte a unei comunităţi speciale, cu care schimb impresii despre antrenamente, care m-au încurajat când eram cu nervii praf de frica examenului de instructor de fitness, oameni care-mi cer sau dau sfaturi, care îmi spun lucruri de genul „Când nu mai pot, te văd acolo, în oglindă, şi mă motivezi!”; oameni care se îngrijorează dacă nu apar la sală; oameni cu care mă bucur împreună ca în curtea şcolii când se schimbă coregrafia antrenamentelor şi nu mai putem de nerăbdare. Endorfinele din sport nu vin doar din mişcare, ci şi din (multă, în cazul meu) socializare.

comunitate sala gym

Sursa foto

4. „Eu fac sport când vreau şi am timp, nu pot să fac după orarul lor!”şi înţeleg acest punct de vedere extrem de bine, că şi eu sunt tare ocupată cu munca şi copiii şi casa şi începe acuşi un nou sezon de evenimente de presă şi tot aşa. Ştiu cum e cu lipsa de timp, că n-am mai citit o carte cap-coadă din ultima delegaţie, iar geamurile de la balcon nici măcar acum, la o lună de la Crăciun, nu le-am spălat. Pentru că prefer să merg la sală.
OK, e mult mai la îndemână să-ţi faci exerciţiile când ai timp: de exemplu, dimineața, înainte să se trezească restul casei, ori în pauza de prânz, ori seara, după ce adorm copiii, fără stresul treburilor neterminate pe cap etc. Dar asta nu te va menţine acolo prea mult timp. Pentru că sportul presupune disciplină şi rigoare. Faptul că trebuie să fiu la sală la o anumită oră, cu regularitate, mi-a disciplinat programul şi organismul, care ştie că trebuie să se pregătească pentru acest task.

Sentimentul de stabilitate este unul dintre factorii cei mai importanţi care mă ajută să continuu. Încearcă: la fel cum ştii că la o anumită oră trebuie să fii la birou, să mănânci prânzul sau să iei copilul de la grădiniţă, la fel o să-ţi intre bine în sânge că trebuie să fii la o anumită oră la antrenament. Iar disciplina asta a programului se va traduce şi într-o disciplină a organismului, vei observa în curând. Şi-atunci vei simţi altfel sărbătorile, când sălile sunt închise. Horror!


5. „Mă disperă antrenamentele alea cu orele, mă plictisesc/nu rezist!” – cu orele stau eu la sală că până socializez cu lumea, până mă schimb în echipament, până mă-ncălzesc, fac antrenament, fac duş, îmi fac părul, îmi refac machiajul… durează, frate, sunt de acord! Însă lucrul efectiv la clasă durează între 45 şi 60 de minute; mai există şi coregrafiile de jumătate de oră – cum sunt CX Worxs şi Grit, în cazul World Class – dar nu le recomand unui începător, că nici nu se dezmeticeşte bine şi s-a terminat treaba.

femeie obosita sala grup fitness

Credit foto: Alex Mazilu

Din alea 45-60 de minute, vreo 5-10 sunt încălzirea şi vreo cinci la urmă – stretching. Aşa că ai, practic, 30-40 de minute de lucru intens. Gândeşte-te că, în cazul antrenamentelor cardio, abia după vreo 20 de minute de efort susţinut se întâmplă schimbări în corpul tău, mai ales din punct de vedere metabolic. Şi măcar atât ştim: cardio e pentru slăbit, da? Unul dintre motivele pentru care antrenamentele au durate diferite  este impactul diferit pe care îl au asupra organismului.

Pot să cred că şi antrenamentele din aplicaţiile tale au fost construite cu cap, dar sigur respecţi tot ce-ţi cere acolo, adică: execuţia corectă, greutăţile recomandate, numărul de repetări şi de seturi (fără să te opreşti), plus durata strictă a pauzelor dintre ele, fără să le lungeşti ori îndeseşti? Pentru că, dacă tot vrei să faci sport, fă cu conştiinciozitate şi rezultate calculate.

 

6. „Auleu, nu vreau să mă pună ăia să stau în mâini pe-acolo, eu îmi fac exerciţiile mele…!” – alergare cu genunchii la piept, jumping jacks, sărituri la 180 şi 360 de grade, burpees, fandări cu săritură… de toate mi-era frică până acum câţiva ani. Pe unele nu le înghit nici acum – nu spun care, tac şi fac. Am trecut peste momentele de agonie produse de ele cu ajutorul extazului care mă cuprindea la tot ce înseamnă exerciţii pentru upper body, braţe şi umeri, unde am stat mereu destul de bine – am mai zis eu asta: căratul copiilor şi al sacoşelor de la piaţă finally paid off. 

Deci găseşte-ţi punctele tari şi exploatează-le, bucură-te de ele! Iar în rest, faci cât poţi şi ce poţi. De la un antrenament la altul vei putea tot mai mult. Vei fi ambiţioasă şi curioasă să încerci exerciţii noi, combinaţii noi, antrenamente noi. Când mergi la o sală unde ai la dispoziţie o gamă largă de clase de group fitness, ai, de fapt, la îndemână, posibilitatea de a-ţi depăşi limitele mult mai repede şi mai eficient decât dacă ai lucra singură, acasă. Acum realizez că, la cât de lung e textul ăsta, e posibil să şi fi renunţat deja la aplicaţia aia…

Muscles GIF by Bodybuilding.com - Find & Share on GIPHY

Sursa

And then there’s the music… Pentru că – după cum menţionam mai sus – coregrafiile durează câteva luni, ajung să ştiu versurile, să cânt şi să execut, de durere să uit, să mor de nerăbdare până la biceps sau Muay Thai doar pentru că-mi place melodia – deşi mă rupe pe fizic; să ajung să fac totul atât de fluid pe muzică, încât devine ca un dans.

Să ştii că muzica nu-i doar o piesă de decor în puzzle-ul ăsta cu sportul. Chiar există studii care au stabilit că antrenamentele pe muzică (nu neapărat pe ritm, dar pe fundal sonor antrenant) sunt mai eficiente, organismul tolerează acest „stres” mai uşor şi poate să tragă mai mult – pe unul dintre aceste studii îl poţi citi aici. Nu mai vorbim despre nivelul de endorfine la care se ajunge pe ritm în comparaţie cu cel declanşat pe „sec”.

În ceea ce mă priveşte, am observat că, dacă mă apuc să fac pe „uscat” mişcările pe care le fac pe muzică la antrenamente, parcă nu-mi ies la fel de bine, nu sunt la fel de rapide, de însufleţite, cu aceeaşi amplitudine şi, în niciun caz, savoare. Eu sper ca, în cazul în care, Doamne fereşte, mă atacă vreunul pe stradă, să mă scot, totuşi, cu ceva învăţat la BodyCombat sau Bag Boxing, chiar dacă  nu cântă vreun radio prin apropiere.

În concluzie, sportul trebuie să fie plăcere, dar şi siguranţă, sănătate, dar şi cu rezultate pe partea de estetic, rezistenţă, motricitate. Vă rog: veniţi la clase, nu sunt aşa de dureroase!

Sursa foto articol

Share