Am fost aseară la petrecerea de lansare a unui club de vară – Younivers – ceva fiţă, în spate la Piaţa Presei. Am găsit locul uşor, e aproximativ între Taverna Sârbului şi Casa Presei, am avut şi-o hartă precisă de la organizatori, dar nici cu simţul meu de orientare nu mi-e ruşine. Ca de obicei, eram înţolită după cum mi-a inspirat invitaţia, machiată, accesorizată şi destul de decoltată, c-am insistat să văd dacă mai intru în rochia de la cununia civilă petrecută acum patru ani – all good, deci sunt în grafic cu downsizing-ul.
Sincer, aveam mai mult stres că rochia nu permitea sutien decât că-mi fac intrarea la locul fiţos al faptei, ca de obicei, în Loganul nostru atins pe toate părţile (parţial puţin de bărbatu-meu, parţial mult mai mult de mine) şi cu bara faţă un pic deplasată. Asta-i viaţa scumpă de familie cu doi copii, grădiniţă privată şi indemnizaţie de la stat, aveam şi noi nişte bani de a doua maşină, mai selectă, dar s-au dus inimaginabil de rapid pe bucătăria cea nouă – în ce hal poate costa un blat din piatră, am înnebunit calculând în număr de perechi de pantofi; ce să mai, n-ai ce face când ţi se sparge o ţeavă în spatele mobilei care şi-aşa stă în cinci şuruburi. Dar ăsta-i un punct sensibil; hai, să nu-l atingem.
Şi, cum încercam eu să intru în generoasa parcare a noului club, îmi apare la geam băiatul de la barieră – ridicată larg şi primitor, de altfel – să se asigure că sunt unde trebuie, nu c-am venit să ridic distribuţia de ziare şi reviste pentru zona de sud de la intrarea din spate a Casei Poporului. Da, sunt pentru eveniment, e ok. Intraţi, parcaţi unde vreţi dvs., dar mai bine n-aţi vrea afară, pe locurile de lângă stradă? Nu, dom’le, am tocuri mari, vreau să merg cât mai puţin pe jos. Bine, doamnă, intraţi, l-a bufnit râsul.
Râdem, glumim, dar chiar nu părăsesc incinta
Inaintea mea intrase un Mini Cooper, la fel, interpelat de băiatul de la poartă. Zic să fiu ordonată şi simţită, nu mă înfig între primele cinci locuri de la uşă de teama durerii de picioare, mă bag şi eu regulamentar lângă Cooper, cam pe la mijlocul parcării, merge. N-apuc bine să-ndrept maşina, că-mi răsare tot lângă geam, de data asta, un individ din specia malac, şi deja mă enerva jocul de butoane: dă muzica mai încet, dă geamul jos cu ţine lung apăsat, că e Logan, nu se duce geamul singur, din astea de oameni modeşti.
– Bună seara, sunteţi pentru eveniment?
– Bună seara, da.
– Vă rog să parcaţi afară, pe locurile de lângă stradă.
– De ce? E Logan şi arată urât la voi în parcare? (ajunsesem devreme, un pic după ora de începere dată pe invitaţie, mai erau doar vreo trei maşini în incintă, dar vedeam cu ochii minţii cam cu ce mărci auto o să se umple locul, deja îmi făcusem feeling-ul despre clubul ăsta).
– Nu, doamnă, dar avem noi o politică: să ocupăm mai întâi locurile de afară şi-apoi p-astea dinăuntru. (Politica de-acu’ juma’ de oră, de când au deschis parcarea pentru public pentru prima dată, la acest club nou lansat sau cum?)
– Haide, dom’le, lăsaţi, n-am mai auzit aşa ceva! La orice club am fost, am parcat la rând unde-am găsit loc, ce-i prostia asta?? Aş fi parcat, uite, fix colo, la intrare, să nu mă doară picioarele, dar am zis să fiu simţită, s-o pun în rând cu restul.
– Doamnă, acolo lăsaţi-o! Şi-mi daţi mie cheile să v-o pun eu afară. Iar la plecare, v-o aduc tot eu.
– Nu, domnule, e ok, vreau s-o las aici, mulţumesc.
– Doamnă, avem o listă cu ce maşini o să parcheze aici, cu ce maşini o să parcheze dincolo şi tot aşa…
Frate, e o parcare gen mare. Primul meu gând a fost cu spume pe organizatori că nu mi-au cerut numărul de la maşină, ca să mă pună pe lista pentru „înăuntru”, dar mi-am dat repede seama că omul o ardea pe vrăjeală improvizată.
– Să văd lista. (A rămas blocat. Ăsta avea noroc că nu mi-am dat ochelarii de soare jos; altfel, probabil, conversaţia s-ar fi încheiat de mult. Bine, trebuia să fiu poker face în condiţiile în care omul mă enerva maxim că mă ţinea din treabă.)
– Sunt la fel ca oricare invitat la acest eveniment, da?
– Da, doamnă. (Era epuizat deja, în măreţia lui.) Unde vreţi, doamnă, să parcaţi?
– Aici, mulţumesc.
– Aici lăsaţi-o. Şi s-a cărat resemnat.
M-a urmărit când m-am dat jos din maşină şi, parcă, s-a mai luminat la faţă. Da, ştiu, nu mă potrivesc cu umilul Logan când mă înţolesc pentru eveniment, dar e-al nostru şi singurul pe care-l avem, ce să-i faci?
………………………………………………………………………………………………………………………
În rest, locul e nice, are două piscine, bar, vreo două terase drăguţe, zonă de şezlonguri, merge şi de bălăceală de weekend în familie, şi de piţiponceală, chiar şi de-o nuntă medie, cu dans acvatic; m-am simţit bine la petrecere că m-am întâlnit cu multă lume cunoscută, am găsit şi lucruri bune gluten-free de gustat, personalul clubului a fost chiar amabil, o seară reuşită. N-am reuşit să văd nimic din dansul celor de la Aqualillies că s-a îngrămădit toată populaţia în jurul piscinei, la filmat şi pozat, dar sigur mă rezolvă Facebook-ul din punctul ăsta de vedere. Bine, ca fapt divers, Aqualillies alea originale îşi fac numărul regulamentar, cu cască de înot pe cap – bine, ceva frumos, elegant, cât de cât în ton cu costumul, dar maxim de igienic; astea de aseară dădeau cu pletele de piscină, probabil aşa s-au gândit că e mai sexi. N-aveam noi cele mai frumoase femei din univers? Ar fi trebuit să le meargă şi cu oala de noapte-n cap, după cum zice o vorbă din bătrâni sau din generaţia părinţilor mei.
Anyway, în drum spre casă, stăteam eu şi mă gândeam: Dacă mai aveam număr de Călăraşi (că tocmai îl schimbarăm acu vreo două săptămâni cu unul de Bucureşti, forţaţi de împrejurări legale), oare cum se termina, până la urmă?
No Comments