Americanii văzuţi prin lunetă

Am ieşit de la American Sniper la fel cum mi se întâmplă la orice film despre vreun conflict armat: într-o contrazicere înfocată cu bărbatul care nu poate pricepe cum de eu, „fată deşteaptă”, nu mă prind de intenţiile propagandistice ale americanilor şi de nesimţirea cu care îţi scot ochii când se dau salvatorii lumii. Iar eu le ţin partea într-o disperare geamănă cu teama în care bunicii noştri cercetau cerurile celui de-al doilea război mondial, aşteptând să-i salveze americanii.

Mda, nu ştiu de ce ţin, by default, cu SUA, dar, de data asta, parcă e prea pe faţă propaganda. În ciuda acestei evidenţe, eram toată cu gura mare de revoltă, scârbită de scenele cu copii de musulmani dornici să-şi arate skillurile războinice cu orice tip de armament le ajungea la îndemână. „Păi, şi asta face parte din propaganda lor!”, îi ieşeau ochii din cap bărbatului.

E clar că dramatizările americanilor sunt mai convingătoare decât clipurile adevărate de pe YouTube. Şi, în orice caz, părinţii sunt vinovaţi, ca de obicei.

Ce-a făcut Clint Eastwood din Bradley Cooper

Singura cale prin care îmi pot explica cum de a ajuns American Sniper să bifeze nominalizarea pentru cel mai bună producţie cinematografică la Oscaruri este că a frecat bine de tot coada sensibila din grupul membrilor patrioţi ai Academiei Americane de Film. Altfel, cred c-ar fi fost suficientă o menţiune pentru Bradley Cooper, măcar pentru faptul c-a stat atâta timp cu gura strâmbă şi nişte kile în plus, ca să intre în pielea (considerabil mai largă) a personajului principal.

Fostul cowboy texan Chris Kyle îşi prinde iubita cu chiloţii-n vinele altuia, vede şi nişte reportaje de război pe la televizor, aşa că îl trăzneşte că trebuie să se înroleze – n-am înţeles care din cele două aspecte l-a împins în sensul ăsta, că s-au întâmplat unul după altu-n film. (Aici aş pune un semn de întrebare regiei semnate de Clint Eastwood; şi încă unul legat de scena în care lunetistul ridică multe kile la piept într-o terasă de fitness improvizată în tabăra americană din Iraq, urmată, fără vreo noimă, de revenirea trupelor în State.) Ca să fie.

Nu mai spun de teribila păpuşă din cauciuc care apare după ambele naşteri ale nevestei lui Kyle, o piesă de recuzită atât de inadecvată, de Chucky-like, încât mă-ntreb prin ce minune au reuşit Bradley Cooper şi Sienna Miller să investească atâta seriozitate în scenele respective jucate în prezenţa ei.

Lunetistul multitasking

Lunetistul Chris Kyle este atât de plin de talent, încât vânează duşmanii cu o mână şi vorbeşte cu cealaltă la telefonul mobil cu nevastă-sa, fix de pe front. Ai zice că e destul de incredibil, dar povestea lui Chris Kyle – considerat o legendă în forţele armate americane pentru că a omorât 160 de inamici pe câmpul de luptă – este scrisă de el însuşi şi publicată în 2012. Hollywood-ul i-a adăugat doar propria moarte în scenariu, având în vedere că momentul s-a petrecut destul de la fix, după ce Warner Bros. cumpărase deja drepturile de ecranizare ale cărţii American Sniper: The Autobiography of the Most Lethal Sniper in US History. Mă rog, n-am văzut promovare pe direcţia asta morbidă, aşa că e ok.

Kyle e rupt între familia în expansiune de-acasă şi familia tot mai decimată de pe front. Bonus, se mai alege şi cu un sindrom de stres post-traumatic, aşa că, all in all, nu prea stă cu mintea pe-acasă, chiar şi când semnează condica cu fizicul. În orice caz, problemele sale de cap iscate de război mi-au părut a fi superficial tratate, atât din punct de vedere scenaristic, cât şi regizoral, prin urmare n-am putut să mă conectez nici la durerea nevesti-sii în privinţa asta.

Ce să mai zic? American Sniper are premiera astăzi în România. Îmi place să fiu cu temele făcute când m-oi uita la Oscaruri, aşa că m-aş fi dus oricum să-l văd, în ciuda a ceea ce citisem înainte.