Atât huit pentru un vopsit!

Pe Facebook, am cu peste 100 de Like-uri mai mult la poza de profil cu care îmi anunţ noua culoare de păr decât la aia în care apar în costum de baie. Şi se presupune că arăt chiar bine în costum de baie…

Deci nu mai sunt blondă, iar pentru unii s-a terminat lumea. Şi printre „unii” nu se numără doar bărbaţi. Un mic tsunami de impresii şi observaţii a tulburat ambele sexe din mica mea bulă de Facebook, întinzându-se de la „pentru mine, rămâi blondă forever” şi până la „Doamne, bine că ai renunţat la blondul ăla!”. Mă rog, e bine că a rezultat o concluzie aproximativ unanimă: „Ţie-ţi stă bine cu orice culoare!”. Mulţumesc, mă coafează ideea.

Ce s-a-ntâmplat? – că nu înţelege lumea de ce asemenea schimbare radicală. Elimin câteva presupuneri cu care am avut de-a face de la vopsit încoace:

• Nu, nu sunt gravidă. Deşi Kate e, Kim aşteaptă şi ea copilul prin surogat, eu nu m-am apucat de-al treilea. Este adevărat: data trecută când m-am hotărât să mă îndrept spre culoarea mea naturală a coincis cu prima mea sarcină. Nu e cazul acum.

• Nu e nici pentru proaspăta întoarcere la serviciu, că m-ar fi primit ăştia înapoi cu orice culoare-n cap, mai ales la câtă nevoie de oameni au.

• Nu trec prin vreo criză de identitate, imagine, vârstă etc. Pur şi simplu îmi plac schimbările de genul acesta. După ce nu mă vopsisem până la 29 de ani – când mi-am trântit, pur şi simplu, două cutii cu negru abanos în cap la mine-n baie – am experimentat ceva culori şi nuanţe în cei şapte ani care au trecut de-atunci. Schimbările radicale de culoare (adică negru – blond – şaten închis –natural – arămiu – blond  şi, acum, un şaten-gri închis nedefinit) s-au petrecut cu o frecvenţă medie de 1,5 ani în această perioadă şi mereu obţin aceeaşi undă de agitaţie  însoţită de aceleaşi reacţii şocate şi impresii amuzante.

• Nu e pentru bărbatu-meu, copii, vreo campanie sau client. Doar pentru sufletul (şi părul) meu.

• Nu e „de test” sau că „m-am plictisit de blond”, ci e definitivă. Cel puţin, pentru următorii 1,5 ani 🙂

Se schimbă culoarea mea după cum bate lumina

Adevăratele mele probleme cu părul au început de când cu sala în ritm intensiv – 6-7 ori pe săptămână – şi căldurile infernale pentru organismul meu transpirăcios, (încă) dereglat hormonal după a doua sarcină. Pe scurt, sunt mereu udă-n cap. Asta intervine în secreţia de sebum şi hrănirea firului de păr. Coroborată cu decolorările o dată la două luni, situaţia asta a dus la o coamă deshidratată, oricâte măşti, balsamuri şi ulei de păr aş fi băgat în ea la fiecare spălare oficială (adică nu alea cu transpiraţie, după sală).

La sport nu pot renunţa, căldurile nu le pot controla, aşa c-am zis să umblu unde se poate: la procedura de vopsit, frate! Iniţial, am renunţat la decolorat şi-am încercat stilul ombré: doar vopsea cu amoniac, o nuanţă pe rădăcină, alta pe lungimi. Efectul iniţial – foarte mişto, vezi foto:

Aspectul după vreo şase săptămâni – nu numai că păream continuu nespălată pe cap, dar şi nevopsită. Iată:

Deci nu mi s-a potrivit. Bine, stilista mea mereu îmi zice: „Dacă la carte scrie că vopseaua ţine patru săptămâni – deci, după patru săptămâni tu trebuie să vii din nou să ţi-o împrospătezi – cum vrei tu să arăţi la fel după două luni?!” Cum „cum”?! Uite-aşa! Nu mi-am luat eu şampon din ăla şmecher de menţinerea a culorii? Mi-am luat. Aşa…. deci tot nu? Nu. Bine…

Aşa că, la următoarea programare i-am zis că „targetul e ca într-un an să nu mă mai vopsesc deloc”, să-şi revină părul; ea zice: „Păi, nu mai veni la salon, nu te mai vopseşti şi gata!” Stai aşaaaa, că nu merge, nu pot umbla cu două culori în cap până-mi creşte mie naturalul cât trebuie. Hai, s-o luăm treptat.

Vorba a fost să-mi pună un şaten deschis-blond închis, ceva pe-acolo, peste tot (by Wella, dacă e cineva interesat). Care-a prins după cum consideră lumea (şi după cum bate lumina în poze): de la ciocolatiu deschis până la gri închis cu reflexe verzi (?!).

Oricum, ca de obicei, „aaa, dar arată mult mai mişto culoarea în realitate decât în poze”, ceea ce nu poate decât să mă bucure, pentru că, recunosc: am o uşoară strângere de inimă c-a ieşit niţel mai închis decât ce mi-am dorit; dar trăiesc cu speranţa că, oricum, în câteva săptămâni „se spală”, mai creşte şi rădăcina naturală şi ajung la o nuanţă mai normală.

Până la urmă, e doar păr, ce-atâta tragedie? Îl fac orice culoare, dar sănătos să fie!

Deci asta e: Elsa a ieşit la pensie. Dar cică acum sunt soră-sa, Ana. Vă place fetişcana?