În dimineţile mai urâcioase – şi multe au mai fost în ultima lună – mi-e aşa un urât să-ngheţ cu copilul în parcul mizerabil, încât îmi fac diverse treburi prin oraş, ca să-l mai plimb şi pe el cu autobuzul; e marea sa dragoste de când l-a remarcat pe stradă şi-a-nceput să-l cheme „ababas”. Acum îi spune un fel de „atobaz”, ştie că trebuie să mergem în staţie ca să ne urcăm în el, că nu orice autobuz e bun pentru ce ne trebuie nouă şi că, din păcate, de cele mai multe ori, trebuie să-l aştepţi şi vine plin.
Dar când e-n formă şi-i găsesc loc – ţinutul în braţe pe scaun nu-i o opţiune, el preferă independenţa agăţatului de bară – face din mânuţă ca Grace Kelly de jur împrejur şi exclamă repetat şi precipitat „Bună! Bună”, de zici că are entuziasmul unui muritor de rând care zboară în spaţiu. Şi, ca să facem şi mai mult spectacol, îl mai şi întreb dacă-i place cu autobuzul, iar el îşi aruncă în lături genele alea de fată şi strigă cu toţi dinţişorii: „Daaaaaaaaaaaaa!”.
Curentul naţiunii noastre
Iaca aşa plecarăm şi deunăzi, să ridic nişte bilete rezervate la un teatru, că nu era vorba decât de-o tură cu autobuzul, vreo opt staţii dus, cred că nouă întors, fără prea mult mers pe jos, perfect pentru prichindel, să se distreze şi el.
Evident, în maşină e uber-cald şi nu înţeleg de ce toată lumea stă uber-îmbrăcată. Eu aşez copilul şi aproape-l belesc de primul strat: mănuşile, căciula şi fularul jos, haina descheiată complet, hanoracul – parţial. Ba mai deschid şi geamul, să aibă ce respira. Totul relaxat, până primesc avertizări de la vârsta a treia că îi trage curentul.
– Mai e deschis ceva pe undeva?, întreb cu ochii roată.
– Nu, bate de aici, mi se răspunde cu căciulă, fular strâns pe gât, cojoc sănătos cu guleraş de blăniţă.
– Păi, trebuie două geamuri deschise să se facă curent, nu? Eu aşa ştiam – aveam chef de conversaţie, dacă tot stătea copilul bine.
– Lăsaţi, lăsaţi, doar n-are rost să ne enervăm şi pe asta, bate în retragere, total inexpresiv, cojocul cu blăniţă.
– Dar nu ne enervăm, că noi coborâm. Închid geamul. Extrag copilul din scaun şi-l proţăpesc la uşă.
– Dar nu trebuie să coborâţi, lăsaţi, puteţi să mai staţi. Simpatic cojocul, parcă era autobuzul lui tac’su.
– Mulţumim, dar aici avem treabă. Hai, Tudor, zi pa-paaa! Şi copilul face în urmă regulamentar cu mâna în timp ce-l iau pe sus până pe trotuar.
Jurăm credinţă codului RATB
La întoarcere, iar claie peste grămadă în autobuz, iar spectacol cu copilul, iar dezbracă-l, iar explică-i toate alea de trec pe lângă geamuri şi de ce nu-i ok să apese pe butonul roşu pe care scrie STOP, iar şterge-i nasul de muci şi mâinile de pară şi gura de amestec, iar ţine-i picioarele blocate să nu-i mai facă model pe cizmă doamnei care vorbeşte la telefon, picior peste picior, pe scaunul de vizavi.
De obicei, ne poziţionăm la uşă pentru coborât cu o staţie înainte, să nu-l încurc printre picioarele oamenilor nevricoşi pe ultima sută. De data asta, m-am orientat greşit: în faţa mea, un nene refuză să elibereze calea spre uşa din faţă.
– Coborâţi la prima?, întreb conform codului de conduită RATB.
Omul cobora, dar nu înainta. Copilul fremăta şi tot i se băga printre picioare. O doamnă din spate se introduce-n situaţie:
– Staţi liniştită, toţi coborâm la prima.
Zic: – Aşa o fi, dar nu se mişcă suficient de repede.
Bulă a explodat: – Unde vreţi, doamnă, să mă duc? Cum, adică, nu mă mişc suficient de repede?!
– Vorbeam despre copilul meu.
Chiar că restul a fost tăcere până la destinaţie.
PS. N-am luat biletele, că la teatru se deschidea abia la prânz.
No Comments