Auzisem despre faze din astea, dar ştii cum e: am crezut că nu mi se poate întâmpla mie. Dar aseară mi s-a întâmplat şi recunosc: m-am cam speriat.
Aştept la cedează pe-o străduţă aici, la mine, în spatele blocului, să ies în Dudeşti. E un pic trecut de opt seara şi chiar mă mir ce s-a băgat deja lumea la somn pe străduţele astea, că-i pustiu. Vorbim, totuşi, despre o mahala, unde umblă specimene diverse până târziu în noapte, dar şi dimineaţa devreme – când e cel mai probabil să ţi se fure casetofonul de maşină, în cazul în care conduci Logan şi nu i-ai detaşat faţa. Zona e în contrast total cu blocurile din faţă, din rond de la Alba Iulia, care, în impresia generală a locuitorilor Capitalei, e unul dintre punctele de lux şi opulenţă imobiliară ale oraşului. Da, sigur; invit pe oricine să vadă cât de drepţi sunt pereţii într-un apartament din blocurile sus-numite; dar asta-i altă discuţie.
Deci, cum stau eu să cedez trecerea multor participanţi la trafic pe Dudeşti, aud o bubuitură cruntă în maşină, iar primul gând a fost că s-a deplasat ceva prin portbagaj. Îmediat, însă, raţionamentul s-a desfăşurat:
- N-am nimic contondent în portbagaj – doar nişte pungi de pe la evenimente, dar sunt goale, şpăgile s-au dus de mult.
- Eram PE LOC, nici nu conta ce am în portbagaj. Zgomotul a survenit la câteva secunde după ce oprisem la semnul „Cedează trecerea”.
Totuşi, eu m-am uitat instinctiv în spate, să văd dacă a căzut ceva prin maşină – deşi creierul meu evaluase deja zgomotul ca fiind din exterior. Frate, şi cum întorc capul, îl văd pe unu’ lipit de partea dreaptă a Loganului meu murdar şi deteriorat de diverse incidente, uitându-se cu multă furie la mine prin geam:
– Ce faaaci? Vrei să mă omori?!
Metaforic, m-am căcat pe mine! Faptic, mi s-a oprit motorul – eram în a-ntâia, tot aşteptând să plec de pe loc -, iar eu m-am oprit o secundă din trăit, cu gura căscată la faţa omului încruntat, care s-a dezlipit de stâlpul meu de mijloc dreapta, între portiera din faţă şi cea din spate, a înconjurat maşina prin spate şi-a venit, rulând o bicicletă pe lângă picior, la geamul şoferului:
– Trage pe dreapta!, mi-a ordonat de câteva ori şi-a urcat pe trotuar, unde i-a pasat bicicleta altul bărbat. Am dat din cap că „da”; oricum, eram mută de şoc, de fază, de implicaţii, de urmări.
Am pornit motorul şi m-am pus iar pe aşteptat la cedează – pentru că eram atât de paralizată mintal, încât „dreapta” nu însemna fix trotuarul de alături, unde se produsese impactul, ci era „dreapta” din drumul pe care pornisem eu, spre sală; adică trebuia să ies în Dudeşti, mai întâi, şi-apoi să opresc pe „dreapta”.
În timpul ăsta, două scenarii îmi rulau în cap:
- Fug pur şi simplu, mă duc în treaba mea, ăsta merge pe două picioare, n-are nici pe dracu’! Dar dacă mi-a luat numărul de la maşină şi mă trezesc cu Poliţia pe-acasă şi-mi fac naibii dosar penal?? Mai are şi martor – ăla de i-a preluat bicicleta.
- Trag pe dreapta şi stau de vorbă cu el, văd ce vrea, să ne-nţelegem. Un căcat, că am mărunţiş la mine şi mai şi pierd antrenamentul de la sală.
Aleg the right thing to do, ofc: fac stânga pe Dudești, as planned, opresc maşina pe avarii pe dreapta, omul traversează, eu ridic geamul de la şofer, mă dau jos, încui şi stau faţă-n faţă cu el, tremurând toată.
Tipul-victimă nu-i mai înalt decât mine decât cu vreo juma de cap, başca e slab şi jigărit, cu fesuleţ din ăla de hipsterică şi pantaloni de trening strânşi pe gleznă, dar purtaţi deasupra ei, adică nu prea înfricoşător. Până la urmă, impresia asta n-are nicio relevanţă în tabloul general al lucrurilor; e înfricoşător să loveşti un om cu maşina punct, nici nu contează cum arată el. Dar l-am descris ca să-l ţină minte oricine, just in case.
Vorbea cam bălmăjit şi-am presupus că e de la şoc – deşi părea destul de sprinten când a traversat spre mine prin traficul agitat; c-ar fi fost de la alcool, n-am avut vreo impresie – şi stăteam la un metru jumate de el, nu mi-a venit niciun damf. Oricum, când m-a văzut în picioare, în faţa lui, aşa, ochelaristă tristă, în colanţi şi hanorac, not much of a gold mine, căutând cocoşată şi zgribulită să-mi închei fermoarul la geacă, i s-a cam dezumflat ardoarea cu care căşunase pe mine iniţial.
– Ce faceţi, domnişoară? Daţi peste oameni?
– Domnule, nu v-am văzut! Eu eram oprită la cedează şi nu v-am văzut! … şi, din câte ştiu, trebuie să vă daţi jos de pe bicicletă când traversaţi.
(Moment de ezitare. Hanoracul a început să-mi tremure tot mai uşor.)
– Păi, eram jos de pe bicicletă, eram pe trecere!
– Eu nu v-am văzut, îmi pare rău…
– … da… probabil din cauză că era o maşină de Constanţa acolo…
– … nu ştiu, eu nu v-am văzut… Şi fac drumul ăsta foarte des (iniţial, am vrut să completez cu „pentru că locuiesc în zonă”, dar ceva m-a reţinut), ştiu că e un cedează aici, mereu aştept…
– Păi, da, că şi noi cunoaştem zona asta… şi vocea lui a devenit vizibil mai şovăitoare.
Pauză. Eu deja mă îndreptasem de spate, uşor nervoasă. Gândul că ăsta s-a lovit de maşina mea în mod deliberat, ca să sugă nişte bani, era deja concret. N-a adus vorba despre Poliţie, RCA, constatare, vătămare, nimic. Stătea şi se uita la mine şi eu la el. Deja nici nu-mi mai păsa că pierd antrenamentul şi-mi iau penalizare la sală, eram aşa de nervoasă pe ăsta, de-mi venea să-i trag fesul în jos pe ochi şi să-i dau un brânci în tufele ce mărginesc trotuarul.
– … păi, şi cum să facem?, încerc eu să finalizez cumva.
– … păi, trebuie să duc bicicleta la reparat..
– … OK…
– … adică, are roata din faţă ruptă..
– Hai, s-o văd şi eu, să-mi dau seama ce şi cum.
– Da, haideţi, cum să nu…
Şi-am traversat amândoi înapoi, la curtea în care „martorul” băgase de mult bicicleta, imediat după ce „victima” mea i-o pasase. Ăsta de era cu mine strigă peste gard:
– Ioane! (sau Nelule sau Costică sau cum o fi strigat băieţică – chiar mi-a ieşit din cap aspectul ăsta) Adu, mă, bicicleta, s-o vadă doamna că e stricată! şi tot se uita spre fundul curţii. Nici gând să apară cineva, nu neapărat ăla.
– Nu porneşte, dom’le, nu porneşte!, se anturează un moş.
– Cine nu porneşte, dom’le??, mă zborşesc eu la el, cu oroare de complicaţii. Moşul cască spre mine nişte ochi albaştri tulburaţi de viaţă:
– Maşina!
– Ce maşină, dom’le, că noi vorbim despre o bicicletă!
– Lasă-ne, nea Petre, nu te mai băga şi mata! Ioane (sau Nelule sau Costică…), vii cu bicicleta aia??… Nu vrea să vină, că a mai avut probleme, ştiţi…
Treaba era deja clară în capul meu şi nu ştiu cum de nu-i era ruşine că fusese prins cu musca pe fesul de hipsterică:
– Auzi, ştii ceva? Ce mă interesează pe mine că are probleme? Du-te, frate, de aici, cu căcatul ăsta! şi-am şi traversat spre maşină şi-am şi plecat de pe loc.
Abia după ce s-au domolit adrenalina şi grijile c-o să-mi pierd antrenamentul, după ce i-am povestit lui bărbatu-meu faza la telefon, am realizat nişte lucruri:
- Trebuia să-mi dau seama din start că e o schemă aranjată: prea a fost un martor la îndemână, căruia „victima” să-i paseze bicicleta cât tratează cu mine, prea s-a întâmplat totul aşa convenabil, lângă curtea unde cei doi, probabil, locuiesc. Şi o să mă interesez de acest aspect, că, doar, două garduri mai încolo inhabitează nişte fetişoare minoritare care au crescut laolaltă cu copiii mei în parcul dintre blocuri. Sigur îi cunosc pe ăştia cu schema.
- Trebuia – sau trebuie – să fac reclamaţie la Poliţie pentru faza asta, să îi aibă în vizor.
- La cât de novice a părut băieţaşul în schema de faţă, cred c-ar fi putut să-mi lovească maşina cu adevărat (mă rog, să-i zgârie vopseaua, să-i înfunde o portieră – deşi el a lovit stâlpul dintre, care e destul de strong, deci ştia ceva, ceva).
Dar cea mai proastă parte din toată faza asta e că m-am surprins aseară, la întoarcerea acasă după antrenament, cum tresăream la fiecare biciclist întâlnit în trafic şi cum făceam eforturi să-l ocolesc cât mai pe departe. Treabă care nu-i OK deloc. Vrem să fim naţiune civilizată, interesată de protecţia mediului şi de mijloacele de transport ecologice, vrem să decongestionăm traficul, ne propunem să respectăm bicicliştii ca parteneri egali în trafic etc., şi imaginea le este incredibil de uşor stricată de un rahat ca ăsta. Desigur, băieţică din povestea mea nu e reprezentativ pentru comunitatea bicicliştilor din acest oraş, dar vă rog să mă înţelegeţi că, o perioadă, tot o să-mi sară inima când o să întâlnesc vreunul pe stradă.
Altfel, circulaţi cu mare atenţie şi, Doamne fereşte, de vi se-ntâmplă ceva asemănător, staţi bine înfipţi pe poziţie!
No Comments