Barcelona pe stil selfie

Eram, cred, ultimul român care nu văzuse Barcelona şi, cu toate astea, n-a fost prima mea alegere când am dat de oferta Blue Air de Valentine’s Day. Aş fi vrut o Veneţia, o Florenţa, o ceva pe la italieni, că sunt ei mai aproape de sufletul şi stomacul meu, dar nu s-a potrivit. În schimb, mi-a picat Barcelona ca o pleaşcă (şi zbor bun, şi cazare bună), aşa c-am zis „de ce nu?”.

Am plecat singură în acest city-break de vineri până luni, că bărbatul nu putea merge din considerente de copil (şi acum, la aproape un an şi opt luni de la naştere, n-avem cu cine îl lăsa p-ăsta micu’ peste măcar o noapte, daţi drumul la flow-ul de empatie şi compătimiri); soră-mea n-a vrut să meargă din considerente de bărbat (c-ar vrea şi el să facă, să vadă, să etc.); iar prietenele mele au fiecare vieţile lor complicate în care cu greu intră aşa o excursie de pe-o lună pe alta – în afară de faptul că mi-am pierdut două dintre ele şi, aproape, pe-a treia fix în călătorii de genul, că eu o ard pe turism hardcore, nu pe shopping, nici pe miştocăreală. Aşa că mai bine singură.

Ieşi pe minus la poze, dar pe plus la impresia locală

Singură am mai fost în club, la film sau să iau masa într-un restaurant. Singură am mai fost câteva zile în Italia, să-l văd pe Sven la Cocoricò, dar nu ştiu dacă se pune, că aveam nişte cunoştinţe în oraşul respectiv – cu care m-am întâlnit foarte sporadic, de altfel, dar m-am întâlnit, totuşi. Singură am mai fost la o petrecere 12 Hours Dance Marathon la Iaşi, dar nu ştiu dacă se pune şi asta, că m-am intersectat acolo cu toată floarea cea vestită a clubbing-ului bucureştean de pe-atunci, plus DJ-ii. Ce vreau să zic e că m-am mai băgat aproximativ singură în chestii pe care societatea zice că ar trebui să le faci împreună cu alţii şi n-a fost deloc groaznic. Ba din contră – dacă tot insist să continuu cu un astfel de comportament, nu?

Prin urmare, am vrut să văd şi eu care-i toată treaba cu Barcelona, de-şi dădeau toţi (mai ales doamnele) ochii extaziaţi peste cap când îmi povesteau. Probabil că şi tu ai văzut-o, aşa că n-am de gând să fac o înşiruire de impresii despre oraş în sine. Ci să-ţi povestesc despre cum e să pleci singur turist într-o ţară străină – mai ales când eşti femeie şi-ai copil mic acasă, adică cel mai puternic suport pentru gândul „să nu mi se-ntâmple ceva rău”.

1. O mişcare bună a fost să-mi iau cam totul online: în afară de biletul de avion şi cazarea, am mai achiziţionat astfel şi biletul de transfer aeroport-oraş şi retur, plus bilete de intrare la diverse obiective turistice. Am redus, astfel, riscul să rămân fără portofel în toate momentele de îngrămădeală (şi e îngrămădeală peste tot în oraşul ăla) în care aveam de plătit chestii. Mai ales cu ditamai troller-ul după mine pentru că, nu-i aşa, I never travel light, nici măcar când trebuie să-mi car singură bagajul.

2. Da, trebuie să-ţi cari singură bagajul, asta e nasol rău. De la aeroport am luat autobuzul – destul de ok, 15 minute până la Plaça Espanya, uşor de urcat şi de coborât pietrele de moară; apoi, însă, am luat metroul două staţii – care m-au transpirat mai ceva ca tot drumul pân-acolo, că în marele oraş turistic european nu sunt lifturi peste tot la metrou, iar liniile sunt claie peste grămadă, aşa c-am făcut ceva biceps cu cele 17,6 kg de lucruri personale după mine. În afară de asta, trebuie să-ţi cari singură bagajul de zi cu zi. Şi poate plecam de la hotel cu portofelul, umbrela, telefonul, aparatul foto, băţul de selfie şi nişte căcaturi de îngrijire personală după mine, dar ajungeam să adaug kile bune în geantă cu toate cumpărăturile de pe parcurs. Şi toată lumea ştie că magneţii de frigider şi ghidurile turistice sunt cele mai grele lucruri din lume.

3. Trebuie să fii în alertă tot timpul, mai ales că, dacă ai ochi albaştri (şi-ţi faci poze singură), imediat te detectează lumea că eşti pe cont propriu, nu pe-al altuia. Aşa că trebuie să fii bine înfipt pe picioare când caşti gura pe pereţi sau pe vitrine şi să ţii bine de geantă – la Roma, însoţită fiind, o ardeam à la légère, şi era să mă facă măcar de telefon o româncuţă pe care-am prins-o cu mâna la mine-n poşetă când să urc în metrou. Când eşti singur, eşti, automat, mult mai în gardă.

4. Nu te bate nimeni la cap, nici cu programul, nici cu ce-ar vrea să vadă, să facă, să mănânce, să meargă la toaletă etc. Bine, nici tu n-ai pe cine bate la cap, iar ăsta ar fi un minus de luat în seamă. În general, însă, am observat că, dacă n-am pe cine bate la cap, mă simt mai bine, că nu-mi dă mâna să mă simt rău, că oricum nu-i pasă nimănui. Şi, oricum, dacă suferi atât de mult că n-ai pe cine muştrului, poţi oricând să suni acasă.

5. Nu te sufoci în camera de hotel. Sau poate asta ar fi doar situaţia mea, nu toate cazările în Spania sunt la fel. Am stat într-o zonă foarte bună din punct de vedere turistic (şi gastronomic şi de viaţă de noapte, aş spune – dacă aş mai fi avut energie şi pentru aşa ceva), dar m-au omorât cu dimensiunea camerei. Nu ştiu de ce-au pus un pat imens într-o cameră atât de mică – mai ales că era de tip single – şi de ce au acoperit geamul cu un perete fals (în schimb, aveam şi perdele, şi draperii – de design). Măcar au compensat cu baia – dar şi-acolo m-aş fi călcat pe picioare cu bărbatul, dac-am fi fost împreună. Nu mai zic să mă fi cazat cu vreo prietenă – adio ritm cardiac în camera fără geam, că eram obligată să stau mereu îmbrăcată – şi nu e ca şi cum îmi adusesem pantaloni scurţi de-acasă, luând calendarul în considerare…

6. Nu are cine să-ţi ţină umbrela dacă plouă, iar asta, printre altele, te handicapează de o mână bună de făcut poze. Iar dacă mai prinzi şi coduri galbene de diverse – da, am bifat-o şi pe asta – nu numai că n-are cine te proteja de ploaie, ci şi de toate intemperiile care te pot ataca în faţa porţii Sagradei Familia, că nu te lasă ăia să intri nici mort, nici făcut ciuciulete înainte de ora deschiderii.

7. Nu are cine să-ţi facă poze. Iar asta e mai rău decât orice lips, ar fi trebuit să-l pun în capul listei. Pe de altă parte, m-am descurcat onorabil cu băţul de selfie, dar nu se compară cu poza făcută de altul, în care ţi se vede – pe lângă obiectivul turistic complet – şi tot outfitul.

8. Nu te jenezi că-ţi fac localnicii complimente din mers – ceea ce se poate întâmpla dacă eşti cu bărbatul – sau nu-ţi împarţi complimentele cu nimeni – ceea ce se poate întâmpla dacă eşti cu vreo prietenă. Numai că de la „ciao, bella/hola, guapa” la tras de mânecă e doar un pas, interval pe care trebuie să ştii să-l manageriezi foarte bine când te plimbi singură prin ţări străine.

9. Poţi să mănânci cât vrei în oraş şi să ronţăi cât vrei în camera de hotel, fără să te simţi jenată, ipocrită, privită cu poftă sau cu gânduri comparative. Şi fără să ţi se ia din mâncare.

10. Tot personalul masculin din diverse locaţii e dornic să te ajute. Eu m-am învăţat minte cu angajatele femei, în general, dar când faci pe turista singură, cu atât mai mult obţii toate informaţiile de care ai nevoie. Şi poţi face pe prostuţa cu interes fără să se uite nimeni chiorâş la tine, ştiind că tu nu eşti aşa, în general.

E obositor să pleci singură la vizitat, mai ales dacă eşti turist ca soldatul rus şi mărşăluieşti până-n pânzele albe. Dar prind bine pauzele astea de la toată lumea de-acasă, plus că te-ntorci cu mici bucurii pentru cel drag, care-ai fi vrut să-ţi fie alături, şi cu multe poveşti, pe care n-are cine să ţi le contrazică.