Bucureşti: o poveste de dragoste imobiliară

Zilele astea se fac 15 ani de când sunt în Bucureşti, c-am venit aici cu bocceaua pe umăr fix după ce-am aflat rezultatele de la BAC – nu atât de bune pe cât mă aşteptam, dar superbe în comparaţie cu ce se-ntâmplă acum, mă rog. Oricum, suficient de bune încât să mă bage la o facultate pe dosar, cu bursă şi loc de cazare la cămin, fără să mă vadă ăia la faţă – numai că era la Iaşi, din păcate.

Aşa că m-a lăsat tata plocon la rude în oraşul ăsta care m-a primit cu o agitaţie şi căldură infernale, de-am stat prima lună pe algocalmin, cu picioarele-n ligheanul cu apă rece şi prosop umed la cap, în timp ce-mi scriam conştiincioasă temele la Creativitate, celebra „materie” bau-bau pe care-o aveam de dat la admitere la Jurnalism (la stat, copii, la stat) şi de care nu prea treceai fără ceva instructaj din partea cunoscătorilor dinăuntru. Iac-aşa am ajuns la Bucureşti după BAC, pentru meditaţii la Creativitate. Care-a fost, de fapt, un fel de contabilitate, lucru cunoscut şi asumat de toată lumea. Numai că trebuia să ştii cum s-o faci literar.

Aghioase în 15 case

În 15 ani de Bucureşti m-am mutat de jur-împrejurul lui de tot atâtea ori. La o matematică simplă, iese casa şi anul. În realitate, au fost case pe care le-am răbdat cu anii şi praguri pe care le-am călcat vreme de numai câteva luni, că aşa a fost contextul. În ordine cronologică locativă, am locuit în următoarele zone ale acestui oraş atât de circular, atât de uşor de învăţat:

• Sf. Gheorghe – am debutat bine, la Kilometrul Zero, care e în faţa Bisericii Sf. Gheorghe de pe Brătianu, unde întoarce 21; nu în faţă la TNB, cum insinuează unii pe stil nou, revoluţionar. Proful meu de TV din facultate făcea mişto de mine că, de fapt, stau cu cortul în parcul de la biserică, pe kilometrul zero însuşi.
• Fundeni  – pentru cine n-are o idee cât de departe înseamnă asta, încerc aşa: de la capătul lui 66 mai mergi ceva pe jos, prin curtea spitalului, spre Şoseaua Fundeni; măcar stăteam la cămin într-o cameră cu două paturi şi baie proprie, gen lux pentru vremurile studenţeşti aglomerate de-atunci.
• Postăvarului – asta-i undeva departe, în Titan, spre Ozana, încolo; eu am cumpărat garsoniera aia, deşi nici banii, nici numele nu erau ale mele, dar lucrurile pe piaţa imobiliară de atunci nu erau prea clare…
• Panduri – la cămin, cinci inşi în cameră, viaţă adevărată; am avut de unde împrumuta cursuri, bani, mâncare, haine, detergent de rufe şi, evident, bărbaţi.
• Drumul Taberei – finuţ, la Romancierilor, în chirie la un moş nebun, care ne făcea vizite pe neaşteptate, probabil să-şi mai verifice mobila extra-vintage. Eram doar la un drum de 41 până la Piaţa Presei, primul meu loc de muncă ever, acum 12 ani.
•  Panduri again – de data asta şapte inşi în cameră, că unii mai aveau rude şi parteneri de adăpostit.
• Titan la metrou – în chirie cu o nebună pe care-am găsit-o în ziar, dar care, oricum, stătea mai mult pe la iubitul Vinceeenzooooo în Italia (sau, cel puţin, aşa-mi spunea o dată la două luni, când venea acasă).
• Doamna Ghica – într-o garsonieră căreia i-am văruit personal baia şi care ne-a fost spartă de fratele proprietarului, că-şi voia patul înapoi.
• Berceni, la Cultural – singura dată când am împărţit spaţiul locativ cu animale, graţie bărbatului de atunci. Vorbim de un câine şi-o pisică, să ne înţelegem. Deşi i se mai spune „Cartierul fericirii”, Berceniul nu m-a prins deloc.
• Sf. Gheorghe again – că aşa se-ntâmplă când îţi iei catrafusele într-o zi ca să-ţi schimbi viaţa şi-ţi implori rudele să te primească înapoi până când îţi găseşti iar o casă a ta.
• Bd. Timişoara – vizavi de REBU (undeva între AFI şi Plaza, în vremurile de-acum), în chirie la o babă şpanche care ţinea la mobila ei mai ceva ca la mirosul de naftalină. Are ceva generaţia a treia cu mobila moştenită de la comunişti…
• Militari, la Veteranilor – fix la metrou, 20 de minute până-n centru, toate la îndemână, într-o garsonieră cu un balcon de dat cu rolele şi-o baie de dat cu aspiratorul. Este casa în care am petrecut cei mai mulţi ani de când cu Bucureştiul: şase. Casa pe care eu şi bărbatul am fi vrut s-o cumpărăm doar s-o avem „acolo”, că ne-a găzduit primul an de relaţie şi tare bine ne-am simţit în ea.
• Pantelimon – la mama naibii, spre Cora, un du-te-vino de vreo trei ani (costă 35 de lei taxiul între Pantelimon şi Militari, dacă interesează pe cineva, eram deja abonată), timp în care mi-am pierdut din catrafuse din cauza multiplelor mişcări de forţe. O casă la care am ţinut şi întreţinut, ca de obicei, dar n-a meritat efortul.
• Militari, again – înapoi la garsoniera mea dragă, oază de linişte şi-n tumultul relaţiei anterioare, şi-n perioada de burlăcie agitată de după. O nestemată de casă, cu o proprietăreasă de care mi-e dor.
• Piaţa Alba Iulia – final destination (cel puţin, aşa se prevede). Cum ar veni, la casa mea. Eu zic că s-a închis cercul, că sunt tot undeva prin buricul târgului, ca la-nceput. E cea mai mare şi mai frumoasă casă în care am stat pân-acum, dar asta nu-nseamnă că nu-mi vine uneori dorul de ducă, iar bărbatul se dă peste cap să-mi demonstreze că la InCity, de exemplu, nu-i mai frumos ca aici.

Nu ştiu dacă treaba asta cu schimbatul cuibului e un microb – oricum, nu-mi doresc să fie al meu, că am prăpădit nişte mobilă, haine şi pantofi în toate peregrinările de pân-acum. Dar astea 15 mutări au fost ca un travaliu de cunoaştere a Bucureştiului, plus orele infinite de bătut oraşul la pas în timpul studenţiei, aşa că am ajuns să-l iubesc în cunoştinţă de cauză. Şi să configurez rapid un traseu de maşină, RATB sau metrou în minte la nevoie.

Na, că mi-am adus aminte de-o rimă de-o făcea mereu taică-meu în conversaţiile telefonice din primii mei ani aici:

Să trăieşti, să-nfloreşti,

Să-ţi faci casă-n Bucureşti!

Şi, dacă tot am căpătat experienţă, am pus şi eu ceva de la mine:

Să fie mare şi frumoasă,

Fix pe Vatra Luminoasă.

Şi să fugi în toiul verii

La umbră, pe Primăverii!

Hai, mă, că nu-i atât de groaznic oraşul ăsta!

Sursa foto