Când eram eu tânără…

…aveam issues de adolescentă tulburată, slavă Domnului! Am şi-acu, dar se cheamă middle-age crisis, dacă e după buletin, but who’s counting? Dar să mor dac-am deranjat pe cineva – în afară de familie, ofc, care se consideră victimă colaterală by default – în cursul crizelor de identităţi de-a lungul pubertăţii hormonale! 😀

De obicei, mi le consumam autist în bibliotecă sau suspect de nepotrivită vizual între cinci-şase rockeri pletoşi pe-o margine de vermut la 50 porţia. Cam asta era cu defulările dezechilibrelor hormonale în public. Şi, cel mult, poate mai striga vreo babă după mine: „Nu te coci, maică, în pantaloni de chele pe arşiţa asta?“ Deci n-am enervat iremediabil pe nimeni, zic. 😉

Mergem într-o seară, eu şi domnul, ca toţi muritorii :D, cu autobuzul prin oraş. Gen, s-o mai ardem studenţeşte măcar în weekend, când avem timp să ne mai închipuim lucruri. Într-un 336, se bulucesc la mijloc bătrâni şi nişte purtători de copii în braţe, în intense vociferări. Jurnalistă curioasă sunt eu dacă nu mă bag în seamă?

Dintr-o întinzătură de gât elucidez sursa animozităţii: o fetişcană ocupase un loc pe scaun, în aglomeraţia studenţească & mai old-school de duminică seară, care se întorcea în masă din Centrul Vechi, după datină. Asta era jumătate din problemă; cealaltă jumătate erau Converşii ei care au ocupat scaunul de vizavi. 😉

Adică junica respectivă s-a tolănit efectiv pe două locuri faţă-verso şi-o ardea impasibilă la vociferări, cu căştile în urechi. La pariu că nu rula nimic în ele? Cum, frate? Idri to the rescue! Păi, n-ai cum altfel, se strică echilibrul dintre bine şi rău pe planetă. 😀

Îi zic domnului:
„Mă duc! Ce-i cu nesimţirea asta?“
El: „Du-te! Vrei să vin cu tine?“
„Nu, frate, mă descurc!“
Încolţesc junica politicos: „Îmi dai voie să stau, te rog?“

Fata – blank. Credeam că mă pun cu vreun pui de emo, o fizionomie desfigurată de răutate şi machiaj prost; dar fetiţă cu chip mai delicat şi inocent ca ăsta n-am mai văzut de mult. Ce plm fac acu, k m-a împresurat mila? But, on second thought, ce plm e în capul ei s-o ardă atât de scârbă pe mijlocul de transport în comun al tuturor călătorilor? Reiau:

„Alooo, n-auzi? Vreau să stau jos!“
Ochii mari la mine, urechile înfundate de căşti, gen! Trăi-ţi-ar faţa aia bucălată fără riduri, că tot nu vrei să te mişti!
„Ai bilet pe două locuri?“
Primul semn de viaţă din fundul scaunului: „Da!“
„Serios? Dacă mi-l arăţi, te las! Dacă nu, hai, dă-te! Lasă-mă să stau jos, sunt obosită!“ (mi s-a moleşit aura de la pizza din Centrul Vechi 😉 ).

Cred k îi tremurau pupilele în apă de şoareci când şi-a tras bulanele de pe scaunul ocupat abuziv. M-am aşezat, dar n-aveam stare, nici oboseală. Corul de babe din picioare fredona hitul de succes la orice oră: „Bine i-a făcut! Numai mă-sa e de vină, ce educaţie i-o fi dat?!“

Fac ochii roată şi-o ginesc pe-o doamnă, care ar îndeplini standardele de vârstă şi epuizare ca să-i cedez scaunul. „Doriţi să luaţi loc?“ Dacă-şi ţinea mâna la gură, cred k se tăia în „nu“-ul pe care mi l-a răspuns. Să moară politeţea, s-a întors lumea cu kuru-n sus! De plictiseală, mă semesez cu domnul rămas în fundalul aglomerat din picioare.

După patru staţii, junica descendează, atmosfera se destinde. Îmi bâzâie telefonul şi de la peluza lui 336 mi se dă de ştire: „Aia de-ai întrebat-o tu dacă vrea să stea jos era mă-sa!“ Nuuu creeeed! Serios? Şi, oare, tac-su respira greu?