Câteva sfaturi despre cum ne-am făcut copiii să mănânce. Şi nu rahaturi.

sfaturi copii mancare diversificare

Multă lume se miră de cum, cât şi ce mănâncă ăştia micii. Iată o listă de sfaturi pentru părinţii ce vor să treacă prin diversificare fără suplicii.

 

– Uite, Victor, am făcut un pistol! îi prezintă Tudor lui frate-său cea mai recentă creaţie pe bază de mic-dejun: un pistol look-alike din tartina cu cremă de brânză şi ardei capia pe care o ceruse.

– Tudor, mânâncă, Tudor, că e târziu, vine inevitabil reacţia din partea publicului adult, grăbit şi iritat de cea de-a mia oară când face această observaţie. Mănâncă odată!

Spre deosebire de Victor care mănâncă la viteză mai mică, dar constantă (însă, uneori, atât de mică, încât a fost dat jos de la masă în urlete că nu mai termina, după ce toată lumea se şi spălase pe dinţi…), Tudor se lansează adesea în construcţia de astfel de artefacte gastronomice, face curse cu prunele uscate pe marginea castronului, demonstrează „pe unde intră soldaţii” într-o grămăjoară de boabe de porumb, se plimbă „cu barca” în farfurie pe o jumătate de albuş de ou fiert, verifică dacă-i intră toate degetele în măslinele fără sâmburi etc.

Breakfast vibe: relax, take it easy.

Publicată de Idrilog pe Luni, 10 aprilie 2017


Asta în cazurile fericite – adică „fericite” pentru el, că, pentru noi, sunt o mare sursă de stres şi întârziere. Bine, când nu suntem pe fugă, îi apreciem talentul şi imaginaţia, pentru că, până la urmă, astea ar trebui să rămână în marele tabloul al personalităţii sale:

Poate n-aveați o idee pentru ce mâncați azi… De MBS-ul geografic ați auzit? Nu fac haz…😂🤦😉🤤😎

Publicată de Idrilog pe Vineri, 18 mai 2018


Momentele „nefericite” legate de statul la masă sunt diverse şi se întâmplă adeseori pentru că:
sunt prea puţine lucruri pe masă, nu e ceea ce-şi dorea el, nu îi place nimic, a mâncat asta şi ieri, de ce nu avem stafide şi cereale pentru lapte, un dinte al furculiţei e strâmb, de ce e farfuria ciobită (OK, trebuie să facem un drum la IKEA, văd…), de ce am folosit cuţitul LUI ca să-i ung pâinea cu unt – doar EL are voie să îşi folosească cuţitul, dar nu se pricepe la uns, aşa că trebuie să ne sacrificăm noi tacâmurile – de ce am pus piper în mâncare, de ce trebuie să-şi suflece mânecile, că se atinge de blatul mesei, care e rece, de ce trebuie să-şi mănânce şi legumele (când apar dovleceii, brocoli sau varza de Bruxelles în combinaţie) şi multe alte probleme din astea pe care eu, cel puţin, am ajuns să i le ignor şi să-i servesc cea mai veche replică a noastră de părinţi care se străduiesc să-şi hrănească copiii: „Dacă nu vrei să mănânci, nu-i nicio problemă, poţi să te dai jos de la masă”. Dar copiii noştri nu se dau jos aproape niciodată (doar să fie bolnavi şi/sau fără chef, ca să facă asta) pentru că ştiu că nu vor mai primi altceva până la următoarea oră de masă ori gustare.

Dar iată o mostră dintr-una dintre cele mai frecvente nemulţumiri la masă:

Și voi vă plângeți de vreme, de Dragnea, de vacanțe, de lipsa banilor? Uitați aici supărare mare, care n-are alinare.😂🤦🙈😵😬În mod evident, glumesc. Frunțile să vi le descrețesc.😊😘🤗👍❤️

Publicată de Idrilog pe Joi, 5 iulie 2018


Însă, dincolo de iritarea, dezordinea, mofturile, negocierile, argumentările care însoţesc fiecare masă (nu toate laolaltă, dar ceva trebuie să apară), trebuie să spun cu recunoştinţă că copiii mei:

1. Chiar mănâncă, adică nu sar peste cele trei mese principale şi două gustări, neapărat una de fructe. Că nu „termină tot din farfurie”, că au perioade cu preferinţe dintre ce le oferim, asta e altceva. Dar nu se dau jos cu burta goală de la masă. Dar nici cu ea plină de ceva inutil.

2. Nu mănâncă „rahaturi” şi nici nu au „meniuri speciale”. La partea cu „rahaturile”, nu prea ar avea cum, pentru că nici noi, adulţii din familie, nu consumăm; gătim în casă, cumpărăm alimente cât mai naturale, cât mai fără zahăr, nu junk-food, nu mezeluri, nu „cereale” cu arome pentru lapte etc.; am mai scris despre alimentaţia noastră curată aici.

Partea cu „meniuri speciale” n-a fost niciodată valabilă pentru că un alt dicton sub care i-am crescut din punct de vedere gastronomic a fost: „Mănânci ce e pe masă, altceva n-avem!”. Încă din perioada diversificării lor, am mâncat cu toţii (cam) acelaşi lucru. Noi, adulţii, ne-am adaptat la mâncarea lor simplă de atunci – piureuri (mâncăruri) de legume, carne fiartă, la grătar sau la cuptor, budinci, ciorbe, iaurt cu diverse etc. – şi am rămas aşa în timp, cu o dietă destul de echilibrată (nu vorbim despre sărbători, desigur).

Iar în deplasări, după etapa de câteva luni a borcănaşelor cu mâncare pentru bebeluşi din comerţ (care mi s-au părut întotdeauna cea mai igienică soluţie pentru astfel de situaţii), copiii noştri au primit de mâncare ce primeam şi noi pe unde mergeam în vizite sau vacanţe.

– Cine vine mâine??- Buni Titi!- Şi ce-ți aduce el?- Cârnați din ăia buni!

Publicată de Idrilog pe Marţi, 21 martie 2017


Nu am plecat niciodată cu ciorba de acasă după noi sau cu vreo budincă specială la pachet. Slavă Domnului, ăştia doi nici n-au suferit de vreo alergie, intoleranţă sau sensibilitate alimentară care să ne oblige la astfel de măsuri speciale.

All-inclusive mess.

Publicată de Idrilog pe Duminică, 20 august 2017

 

Oare voi ştiţi că anul se începe cu cartofi prăjiţi?

S-a nimerit să facem Revelionul acesta împreună câteva familii cu copii, la o pensiune la munte. Teoretic, aveam acoperite toate mesele, aşa că nu ne-am preocupat să ne cărăm cu mâncare – doar fructe şi nişte crănţănele, să avem de gustări. Practic, aveam toate mesele acoperite, însă colocatarii noştri – care mai petrecuseră acolo împreună şi cu alte ocazii – veniseră încărcaţi cu de toate.

Până la urmă, erau sărbătorile, toată lumea se ghiftuieşte, de ce să nu iei cu tine ce mai ai prin frigider, ca să mai consumi în vacanţă, dacă tot dispui de spaţii adecvate pentru depozitare? Doar că oamenii nu veniseră cu restul de cozonac şi vreun borcan de salată de boeuf, ci cu provizii solide, de la „cereale” cu ciocolată, caşcaval feliat şi paste la ciorbiţă pentru o fetiţă care refuza aproape orice mâncare din deplasare.

Erau acolo vreo nouă copii (în afară de ai noştri), cu vârste între trei şi 16 ani. Nici măcar cei mari nu mâncau „de toate”. Adică a fost mai mare bătaia pe cartofii prăjiţi şi mămăliguţa cu brânză – da, în prima zi a anului oamenii au gătit, ca să se dreagă – decât pe sarmale sau coastele de porc la rotisor.

2018 is going down as my size goes up.🤦😂😋🍖🤤#seeyaatthegym

Publicată de Georgiana Idriceanu pe Luni, 31 decembrie 2018

Sincer, la noi bătaia a fost pe ciorbă, că nu văzusem una de vreo trei zile, de-şi freca mâinile de bucurie femeia de la bucătărie când vedea cum i se goleşte oala. Colocatarii noştri au încheiat festinul de început de an cu eclere cu ciocolată cumpărate de la cofetăria din sat fix atunci (cum naiba să deschizi cofetăria pe întâi?? Ce, eşti mall??) – probabil tortul cu nucă şi ciocolată inclus de gazde în meniul festiv nu fusese de ajuns.

Puteţi să mă acuzaţi că judec oamenii, chiar asta fac. Dar n-am cum să mă abţin când ei vin să te laude că ce bine mănâncă puştii tăi, că stau la masă ca lumea, nu mănâncă alergând, nu cu ochii în telefon sau televizor, nu fac mofturi, nu vor luna de pe cer în farfurie – şi le simţi frustrarea personală vizavi de acest subiect, iar ei ar fi putut să aibă, în mare, acelaşi lucru pentru copiii lor, dacă ei înşişi n-ar fi mâncat atât de nesănătos şi haotic. De aceea m-am şi hotărât să scriu acest articol, deşi am tot vorbit, de-a lungul timpului, pe pagina de Facebook Idrilog despre felul în care ne-am educat copiii din punct de vedere alimentar.

 

Nu doar şase-s norocoase, dar astea mi-au părut mai valoroase

Dacă v-a luat valul poveştilor şi n-aţi apucat să extrageţi din ele lecţiile cuvenite de educaţie alimentară a copiilor, iată câteva sfaturi pe scurt mai jos, ca să vă alegeţi cu un copil ce mănâncă… frumos (asta metaforic, ca să-mi iasă rima mai mult, că ai noştri numai frumos şi curat nu mănâncă, dar măcar mănâncă). Cu cât le aplicaţi mai din timp, cu atât şansele de succes sunt mai mari, evident.

Ideal ar fi ca părinţii (aţi observat că n-am zis „mama”, pentru că: 1 – părinţii trebuie să facă echipă în treaba asta, nu se poate să tragă unul hăis şi altul hamburger cu cartofi prăjiţi şi 2 – cred că tot mai mulţi domni sunt interesaţi de gătit zilele astea) deci ideal ar fi ca părinţii să se echipeze cu astfel de strategii (adică să se obişnuiască cu gândul că vor trebui să le aplice) încă de dinaintea diversificării, când copilul este aproximativ tabula rasa din punct de vedere al culturii gastronomice.

sfaturi diversificare

Prin urmare, recomand (fără să am pretenţia de a fi inventat roata, doar de a avea doi copii care mănâncă sănătos):

1. Începeţi diversificarea cu piureuri de legume, nu de fructe. Nu mai vorbesc despre sucurile de fructe – carbohidraţi fără număr la biberon – deşi am auzit că există pediatri care, încă, mai recomandă aşa ceva. Nu-i introduceţi în lumea alimentelor solide prin gustul dulce al fructelor, pentru că, ulterior, va apărea reticenţa faţă de alte gusturi şi arome mai puţin prietenoase.

În tărâmul prăjelilor, Buflea mănâncă legume soté şi murături cu două mâini. Mici, dar sănătoase :DScuzați fundalul sonor.

Publicată de Idrilog pe Duminică, 16 aprilie 2017

 

2. Lăsaţi-i să se joace cu alimentele, să experimenteze, să descopere. Ştiu, va părea că, din zece apucături, doar două ajung îmbucături, dar eu n-am auzit despre niciun bebeluş care să fi murit de foame că mai mult s-a mozolit decât a înghiţit. Experimentatul ăsta îl familiarizează cu mâncarea, îl ţine ocupat şi interesat de ceea ce are dinainte, nu-i vor mai trebui alte distracţii. 


Da, e o grămadă de mizerie la mijloc, mult dat cu mătura, multe genuflexiuni şi îndreptări pentru cules resturi, multă frustrare şi sentiment de Sisif, însă un comportament alimentar întipărit corect merită efortul, pentru că efectele sunt pentru toată viaţa. Ţin minte şi acum odioasa muşama verde pe care am folosit-o în perioada diversificării şi cu care mergeam peste tot unde ştiam că copilul va avea de mâncat. La sfârşit, doar o scuturam de resturi, o ştergeam cu şerveţele umede şi gata, mission completed.

A venit vremea gustării,Despre asta vă vorbeam.Cu Victor e un bairam,Mie mi se scoală perii…

Publicată de Idrilog pe Joi, 9 martie 2017

Dacă, totuşi, apare disperarea că „ăsta micu’ mănâncă mai puţin decât o vrabie” şi trebuie, cumva, ţinut locului pentru câteva înghiţituri, recomand punctul 3 (în niciun caz mâncatul cu ochii la desene):

 

3. Faceţi feţe-feţe şi rime isteţe la masă. Doamne, câte poveşti, cântecele şi poezii am inventat când copiii nu aveau chef de mâncat! Ce „gura mare, vine avionul!”, ce „încă o linguriţă pentru mama, una pentru tata şi una pentru mătuşa de la ţară”, astea sunt minciuni. Înşiră-te, mărgărite, era la gura mea, râdeau de mine oamenii când ne nimeream prin vreo vizită la ora mesei şi nu ne permiteam haosul de acasă, cu experimentat în scutecul gol şi muşama pe jos, ci trebuia să-mi hrănesc copilul civilizat, scurt şi la obiect, dar cu antren.

Tudor, mai ales, era atât de fascinat de show-ul meu, că nici nu-mi dădeam seama când topea un borcănel cu mâncare. Maimuţăreala asta o soluţie foarte la îndemână pentru mesele mai pe grabă sau în condiţii speciale – desigur, presupune un anumit grad de exhibiţionism din partea a cel puţin unui părinte.

 

4. Programul e program, nu mâncăm între orele de masă neam! De când s-au stabilizat cu diversificarea, copiii mei au avut, în mare (să zicem că în deplasări mai avem excepţii de la regula programului de mâncat) trei mese principale şi două gustări. Prima dată când soacră-mea i-a întrebat dacă vor să ronţăie un morcov, că tot a curăţat pentru ciorbă (deşi nu era nici oră de masă, nici de gustare), am luat-o razna. După care mi-am dat seama că ăştia doi aveau deja programul bine întipărit în comportament, nu i-ar fi dezorganizat excepţia asta.

Dar se poate mânca din orice poziție, nu-i problemă!

Publicată de Idrilog pe Vineri, 18 august 2017

Însă cel mai important în toată disciplina asta e ca părinţii s-o respecte cu sfinţenie. Nu i se poate cere unui copil să se ţină de un program de masă dacă îşi vede aparţinătorul cum ronţăie toată ziua. Se mai trezesc şi ai mei să zică „vrem şi noi!” când văd vreun copil pe strada rozând un covrig, dar le reamintesc: „nu e nici ora de masă, nici de gustare” şi se calmează. Normal că nu e atât de simplu pe cât scrie şi nici nu ne-a ieşit din prima. Dar iese, până la urmă.

 

5. Ţineţi-vă de masă, nu alergaţi prin casă! Mă ştiţi sportivă de fel, dar există un antrenament pe care îl detest ca mamă: să alerg cu lingura cu mâncare prin casă după copii ca să-i hrănesc. Nu există aşa ceva! Masa a fost mereu la masă. Obligatoriu copilul pe scaun, nu în picioare, eventual între două reprize de joacă sau în pauză de desene, no way! Ce contribuie foarte mult la întipărirea acestui comportament alimentar corect este statul la masă în familie. Astfel, în afară de partea de „etichetă” cu care copilul trebuie familiarizat – că se mănâncă la masă, tihnit, ordonat, cu tacâmuri etc. – mai apar şi implicaţiile emoţionale generate de această activitate în familie.

Bătaia peştelui pe scoici.

Publicată de Idrilog pe Sâmbătă, 3 iunie 2017

Da, ştiu că o mamă e mai mereu pe fugă, că mesele pot dura o veşnicie şi e mult mai puţin costisitor ca timp să-i umbli pe urme cu castronul plin ca să-l înfunzi cu câteva linguri de mâncare, dar ce obicei îi construieşti pe termen lung? Şi, apoi, unde te grăbeşti aşa? Nu eşti tu una dintre cele ce zice cu regret şi nostalgie: „vai, dar cresc atât de repede, parcă mai ieri era bebeluş…”?

Vrei un copil independent? Arată-i cum să facă lucruri, el e tare dornic de "jocuri" noi. Dar nu o dată, nu de două ori, ci cel puțin trei săptămâni, zi de zi, ca să-i intre în obicei. Spor la crescut!

Publicată de Idrilog pe Miercuri, 22 februarie 2017

 

6. Fiţi isteţi şi perseverenţi. Nu cred că există copil pe lumea asta care să fi mâncat orice din start. Bine, Victoraş al nostru ne-a cam zdruncinat universul când a ros cu poftă broccoli de la prima servire – şi încă mai are acelaşi drag de el – dar luni de zile el a refuzat carnea, de exemplu, spre deosebire de frate-său mai mare şi mai schele….ăăă, atletic, care molfăia la copane încă dinainte să împlinească un an. Mai târziu, Victor a acceptat doar carnea foarte fragedă – deşi avea cam acelaşi număr de dinţi ca Tudor la vârsta respectivă. Peştele i-a plăcut mereu, acolo n-au fost probleme. De vreun an, însă, Bilibuţă ăsta micu’ a devenit, şi el, un mare consumator de „carne pe os” şi să mă ferească Dumnezeu dacă fac ciorbă cu altceva!

sfaturi ca sa manance copiii
Ce vreau să spun este: nu-i o cauză pierdută când copilul refuză alimentul X.
Da, există soluţia deghizării acelui aliment în vreo budincă sau musaca, pentru ca cel mic să-l consume, totuşi, şi să beneficieze de nutrienţii respectivi, însă nu va fi conştient de ceea ce mănâncă, efectiv. De aceea, recomand mereu să reveniţi cu X în farfurie ca atare, poate cu o garnitură nouă, poate cu un sos nou – de exemplu, Victor a început să mănânce albuşuri de ou fiert pentru că îi place muştarul.

O altă strategie – care funcţionează în cazul copiilor mai mari, cu care te poţi înţelege şi cu care poţi negocia situaţii – este aceea a impunerii unei reguli de genul: toată lumea de la masă trebuie să guste dintr-un preparat de cel puţin două ori înainte de a îl refuza definitiv. Pentru că, de cele mai multe ori, refuzul copiilor se bazează pe impresiile pe care le-au făcut-o aspectul, mirosul sau plating-ul alimentului respectiv, părerile negative ale celor din jur (fie din familie, fie de la grădiniţă) şi tot felul de alţi factori influenţatori care, de fapt, nici nu ţin de gust. Iar gustul este cel care, în cele mai multe dintre cazuri, îi va convinge.

M-am gândit mult daca să v-arăt cum spune Victor culorile sau cum mănâncă…Lasă, că şi-aşa nu ştie deocamdată decât alb şi negru. Uitați-vă pân' la sfârşit,Să vă distrați nemaipomenit!😂😂😂😂😂😂😂😂

Publicată de Idrilog pe Vineri, 21 iulie 2017


Am găsit regula asta într-o carte foarte simpatică de parenting: „Mama şi copilul în diverse culturi”, de Mei-Ling Hopgood:
în capitolul „Cum îşi învaţă francezii copiii să prefere mâncarea sănătoasă”, autoarea povesteşte despre modul idilic în care se mănâncă într-o grădiniţă dintr-un sătuc din sudul Franţei; bine, şi despre cum se joacă şi lucrează cei mici în grădină şi participă la prepararea unor mâncăruri sau deserturi – lucruri despre care pot să cred că nu-i dă mâna (sau, de fapt, timpul) oricui să le facă în gospodărie cu copilul, însă regula celor două îmbucături poate fi implementată; şi cartea citită, că face bine în privinţa mai multor aspecte din creşterea copiilor.

Însă, în general, am observat că, cu cât copiilor li se spun mai multe despre drumul alimentelor din natură până în farfurie, cu cât sunt încurajaţi să participe la procesul de gătit sau, măcar, să pipăie, să observe, să miroasă ingredientele, cu cât li se povesteşte mai mult despre gastronomie, cu atât vor fi mai interesaţi – într-un mod sănătos – de mâncat.

În încheiere, vă urez multă răbdare şi stăpânire de sine, dar şi cât mai puţin stat pe vine pentru strâns resturi de pe jos. Iar dacă aveţi sânge în instalaţie pentru folosit cele două dictoane de mare intransigenţă – adică „asta avem, asta mâncăm!” şi „mănânci sau te dai jos!” – garantez că funcţionează, din experienţă. Dar cu perseverenţă.

Acest copil e fenomenal: ori n-a nimerit niciunul iute, ori rezistă excepțional!😵🤦😜😪🤤😓😲😡😤😱😬😂#redhotchillyVCTR

Publicată de Idrilog pe Sâmbătă, 28 iulie 2018

Share