Ce-am aflat ușor din primele clase ca instructor

sfaturi instructor de fitness incepator

OK, inevitabilul – după cum a fost de părere multă lume, mult mai convingător decât mine însămi – s-a produs: m-am apucat de predat clase de aerobic. Și vreau să vorbesc despre provocările de acum, de la început de drum.

 

Plecasem spre World Class Titan pentru antrenamentele de luni, când mi-am zis: “Auzi, știi ceva? Ia, frate, să intru la ăștia, să văd dacă n-au nevoie de instructori pe cycling!”  și, ce să vezi, s-a și ivit un loc de parcare din senin – mă rog, vorba vine, că era deja întuneric bine.

Deși auzisem foarte multe despre sala asta aproape de casă – și majoritatea părinților din parc orientați spre mișcare o frecventaseră la un moment dat, nu mai spun că bărbatu-meu consumase vreo două abonamente pe acolo – nu-i trecusem niciodată pragul. Așa că nu numai predatul în sine avea să fie o provocare, ci și cunoașterea clientelei și construirea unei comunități de participanți la clasele mele.

Am întrebat la recepție: da, aveau nevoie, dar nu, nu pe cycling, ci pe aerobic; teoretic, destul de urgent. Că să trimit un CV. Și să mă gândesc la un concept de clasă. Și vânzoleala era așa de mare în zonă, încât nici adresa de mail unde să trimit CV-ul n-a mai apucat băiatul să mi-o scrie pe-o foaie, așa c-am repetat-o ca Bulă până la mașină, ca să n-o rețin greșit cumva. Pe de-o parte, făceam tumbe în capul meu că gata, it’s happening; pe de alta, eram înțepenită de groaza că o să am pe mână o mână de oameni în fața cărora ar trebui să nu mă fac de râs. Și să-i fac să se simtă bine în timp ce se simt “rău”.

La miezul nopții, când am ajuns acasă după antrenamente, am trimis CV-ul. A doua zi dimineață, marți that is, m-a sunat managerul de locație: voia instructor pentru două clase de vineri. Long story short: restul nopților dintre n-am dormit, restul zilelor dintre n-am fost om. Mi-am pus proiectele pe hold și am gândit, visat, construit, testat și modificat coregrafii; din păcate, am cuantificat stresul prin părul pe care l-am pierdut în perioada asta (nu glumesc); mă rog, aș fi preferat să pierd pe partea de centimetri în talie, dar bine că totul s-a terminat cu bine.

femeie blonda stresata insomnie intrebariSursa foto: Denisismagilov | Dreamstime.com

Țin minte și acum prima vineri, în care m-am dus la sală cu două ore mai devreme – acum mă duc doar cu una, mă pregătesc mai repede 😊 – ca să repet coregrafiile, să mă obișnuiesc cu studioul de aerobic, cu sistemul audio etc.. Și țin minte cum, levitând pe adrenalină, făceam ture-ture pe scenă – oh, yes, mamma, I’m on stage! – cu ochii la ușă și degetele încrucișate la spate – poziție care ține și coloana dreaptă, de altfel – așteptând să văd dacă intră cineva la clasele mele. Dat fiind că sala nu are un sistem de rezervări, nu poate nimeni ști cu siguranță câți și, mai ales, dacă vor fi participanți la antrenamentele de grup.

 

Clientul să fie mulțumit! Dar clientul știe pentru ce-a venit?

Prima clasă începea la șapte (19:00). La fix, tu tot patrulam pe scenă, în transă și disperare. La șapte și-un minut, am văzut cu cap cum se uita înăuntru prin geamul ușii. I-am făcut semn să intre. Capul, la rândul lui, s-a întors spre spate și a făcut semn mai departe. Au intrat două fete. Transpiram o dată de teamă că n-o să se umple clasa, dar pe deasupra transpiram de ușurare că n-o să se țină clasa, din lipsă de oameni, și eu nu va trebui să fac acest lucru care mi se părea atât de complicat, care-mi rărise părul pe cap.

După acele două fete, au început să intre puhoi. Bine, să nu exagerăm, eram sub influența emoțiilor de moment. Dar s-a umplut sala. M-am convins pe mine însămi că pot face asta, că reușisem să țin minte, dacă nu tot ce scrisesem pe agendă, măcar tot ce aveam de făcut pentru un antrenament complet și corect. Prima clasă a fost Interval – varianta clasică, cu coregrafie la step. Unele au fost extrem de încântate de idee, pentru că programul de aerobic al sălii nu mai oferea ceva de genul; altele au prins gustul din mers; dar au fost și unele extrem de nemulțumite de idee; unele au rămas și la a doua clasă, cea de Stretch.

All in all, eram așa de mândră de mine, de ele, de tot ce se întâmpla, că-mi ieșea inima din bustieră. Și, uite-așa, am ținut primele clase din viața mea – adică singură-singurică, lasă că mai stătusem în fața clasei în antrenamentele mele din World Class, uneori și cu microfonul, ajutând instructorul.

Și, ca să revin la ideea din titlu, iată ce tot mi s-a revelat de aproape o lună de când fac asta:

Socoteala de pe foaie nu se potrivește cu cea din sală.
Principala mea frică era că n-am cu ce să umplu o oră. Calculam pe hârtie blocurile muzicale aferente exercițiilor și tot mi se părea că e prea scurt antrenamentul, că nu se face ora. Ăsta a fost stresul cel mai enervant dintre toate. Dar eu nu luasem în calcul pauzele de odihnă și nici momentele în care merg printre clienți ca să-i corectez – momente în care ei, teoretic, ajung să facă mai multe repetări dintr-un exercițiu, dacă continuă lucrul; practic, odată ce m-am oprit eu din executat, se opresc și ei. Dar măcar sunt atenți la ce explic unuia sau altuia în mod expres și mai învață chestii de tehnică. Deci cu toate aceste neprevăzute ajunsesem la fără douăzeci și eu mai aveam de făcut ceva exerciții; plus stretching.

 

Într-un fel ții muzica pe post de client, cu totul altfel ca instructor (cel puțin, la început; sper…).
Mamă, dacă n-am fost de nenumărate ori nemulțumită, îmbufnată și chiar vocală în antrenamentele pe care le fac atunci când se întâmpla ca instructorul să nu țină muzica. Adică să rateze masterbeat-ul, să nu plece pe coregrafie pe timpul potrivit, să nu respecte ritmul etc. Sunt oaia neagră între clienți pentru mulți instructori din World Class din cauza asta. Dar karma nu doarme, evident.

Câtă ureche muzicală am eu și cât m-am remarcat prin treaba asta la cursurile pe care le-am făcut, în clasele unde m-am antrenat etc., tot mi s-a-ntâmplat să dau rateuri ca instructor. Pentru că e al naibii de solicitant să ții muzica în timp ce vorbești cu oamenii: mai execuți, te mai oprești, mai dai indicații din mers sau din stat, trebuie să reiei de unde trebuie și masterbeat-ul nu te așteaptă mereu după colț. Sau, foarte probabil, nici nu-l mai recunoști, că te gândești la ce mai ai de spus oamenilor ăstora care, uite, mai au un pic și termină progresia.

 

Nu poți mulțumi pe toată lumea.
E un truism, dar e al naibii prezent în cazul ăsta. Hai, că Intervalul ca Intervalul – mai ales dacă-l faci cu coregrafie la step – e un concept cu mare risc de respingere din partea clienților începători în antrenamentele de grup – da, un aspect pe care l-am descoperit la fața locului: câțiva dintre participanți veniseră atunci pentru prima dată în viața lor la o clasă de aerobic, iar mulți dintre ei nu mai încercaseră genul acesta de clasă; dar și când am început să predau Circuit (exact, de la două clase pe săptămână am ajuns în curând la patru) – un concept care nu-i legat de muzică, ritm, adică mai accesibil din punct de vedere coordonare – nu pot spune că oamenii au fost 100% încântați de idee. Pentru că, ghici ce: unii preferau Intervalul.

clasa aerobic interval stepSursa foto: David Pereiras Villagra | Dreamstime.com

Însă m-am setat ca măcar să mulțumesc pe toată lumea prin atitudine, încercând, înainte de toate, să găsesc calea potrivită prin care să insuflu fiecăruia plăcerea pentru sport. Să le arăt cum pot face mai intens un exercițiu care le place, să le scot în evidență o calitate pe care o au în mișcare, să îi fac să înțeleagă că antrenamentul este al lor, ei știu cât de odihniți/mâncați/în formă sunt în acea seară, ei ar trebui să-și regleze intensitatea pentru un antrenament în siguranță, dar fără să scape din vedere că obiectivul este, totuși, depășirea sau, măcar, testarea limitelor zonei de confort. Până la urmă, facem fitness, nu ne plimbăm în parc.

 

Dar am descoperit că mă pot adapta la fața locului.
De exemplu, pot ajusta numărul de repetiții necesar pentru a ajunge la capătul progresiei la step astfel încât să las mai mult timp pentru partea mai statică, de tonifiere, pe care am văzut că o preferă mai mulți. Pot adăuga pe loc mai multe exerciții de abdomene față de cele incluse în planul inițial, tocmai pentru că lumea le preferă – însă, în paralel, nu încetez să le spun că abdomenul se lucrează mai eficient integrat, nu izolat și că inclusiv planșele din progresia la step solicită abdomenul.

Sau pot să fac circuitul doar de două ori și, în timpul rămas, să introduc un partner challenge, o provocare ce sparge monotonia și introduce momente de amuzament în antrenament. Sau le ofer opțiuni de execuție a exercițiilor când văd că vârsta sau dimensiunile corporale chiar nu le permit să execute corect exercițiul în varianta sa cea mai intensă. Și tot așa, învăț să fac schimbări din mers.

 

Prin urmare, te poți frustra foarte ușor ca instructor începător.
Că, bineînțeles, te așteptai să te placă din prima și antrenamentele tale să li se pară awesome, că doar ai atâta experiență în diverse tipuri de clase, te știe lumea peste tot pe unde te antrenezi, cum să nu te placă clienții by default oriunde te-ai duce?! Că te așteptai să lucrezi cu oameni mai experimentați, mai antrenați, care să înțeleagă imediat ce vrei de la ei, să execute corect și să-și dorească să facă mereu mai mult.

Că, din punct de vedere administrativ, lucrurile nu sunt la fel cum erai tu obișnuită: că nu există un sistem de rezervări la clase – deci te poți trezi că îți vin și 6-7, că nu există microfon, că politica sălii este “facem orice să mulțumim clientul”, însă clientul poate fi foarte mofturos dacă nu are experiență în fitness etc.

Unul dintre lucrurile care mi-au stârnit cele mai mari frustrări au fost discuțiile de genul cu clienții: Cum vi s-a părut clasa? – Mmm, a fost bine, dar nu e prea intensă… Adică, mamă, Cutărescu ne omoară cu o mie de planșe și sărituri, chiar nu mai puteam să fac și am avut apoi o febră… dar acum mă cam doare spatele. Nu este genul de viziune pe care o promovez în aerobic.

Și ca jurnalist, și ca practicant de fitness, codul meu deontologic îmi spune să educ oamenii: să am grijă ce și cum scriu și să am grijă ce și cum îi pun să facă la sală. Antrenamentele Les Mills pe care le iubesc atât de mult m-au învățat un lucru extrem de important în fitness: safety first. Ca să poți să te antrenezi și azi, și mâine, și peste 20 de ani cu aceeași poftă și bucurie. Bașca, să funcționezi mult mai bine în viața de zi cu zi, nu mai rău.

instructor aerobic stretching classSursa foto: David Pereiras Villagra | Dreamstime.com

Prin urmare, vă aștept la clase. Da, cei din World Class știu despre asta și, de asemenea, știu că și eu, la rândul meu, aștept cu nerăbdare audițiile care să mă pună în cluburile lor nu numai ca client, ci și ca… șefă de antrenament. Spor la sport tuturor!

Sursa foto articol: Igor Mojzes | Dreamstime.com

Share