De câte ori ai parcat pe un loc pentru persoanele cu handicap? Eu, o dată în viața mea. Și mă simțeam îndreptățită. Dar mi-a ajuns, nu mai fac.
Între o mașină de rufe și una de vase, mi-a zburat zilele trecute pe lângă ureche știrea că au crescut amenzile pentru parcarea pe locurile destinate persoanelor cu handicap (atunci când nu ai acest drept, care poate fi dovedit cu acte). Ba chiar ți se poate ridica mașina pentru această măgărie.
Am căutat să citesc mai multe pe subiect și am descoperit următoarele pe site-ul Poliției Române: „Conform Legii nr. 145 din 22 iulie 2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, parcarea altor mijloace de transport pe locurile de parcare adaptate, rezervate și semnalizate prin semn internațional pentru persoane cu handicap se sancționează cu amendă de la 2.000 de lei la 10.000 de lei și ridicarea mijlocului de transport de pe locul de parcare respectiv.
Constatarea contravenției și aplicarea amenzii contravenționale se fac de către agenții de circulație sau de către personalul de control cu atribuții în acest sens. Legea nr. 145 din 2020 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 648 din 22 iulie 2020 și intră în vigoare de mâine, 25 iulie 2020.”
A, deci de câteva zile încoace, dacă parchezi pe locurile „de handicapați”, ar trebui să plătești niște „zeci de milioane” amendă și niște alte „milioane” ca să-ți recuperezi mașina ridicată de autorități că n-ai lăsat-o unde trebuie. Mă scuzați, dar nu asta ar fi trebuit să se întâmple și până acum?
În forma veche a legii, amenzile erau mult mai mici, dar tot se prevedea ridicarea mijlocului de transport de pe locul de parcare respectiv. (Apropo, trotinetele alea electrice se pun la socoteală? Că le lasă peste tot aiuriții ăștia care le închiriază.)
Au fost ridicate măcar jumate dintre mașinile parcate neregulamentar? Pentru că nu am degete de la natură să număr de câte ori am văzut B… ăăă mașini (era să zic marca, dar știți voi despre care e vorba cel mai adesea) pe locurile acestea speciale.
Doar pentru că, probabil, sunt cel mai aproape de intrarea în clădire, iar șoferii se simt îndreptățiți să se oprească acolo, chiar dacă n-au vreo nevoie specială. (Sau or fi având vreuna emoțională și consideră că e suficient de dureroasă încât să justifice un handicap.)
Cunoașteți voi pe cineva căruia i-a fost mașina ridicată pentru parcare pe locurile „de handicapați”? Nu, serios acum: cunoașteți? Povestiți-mi și mie prin ce a trecut ca să o recupereze, cât a plătit, cât de repede a mers, din astea. Că eu mă știu doar pe mine, în singura dată când am parcat pe un loc destinat persoanelor cu nevoi speciale. Și mi-am luat-o rău. Și nici măcar nu eram în România.
Nevoia mea specială: a sarcinii oboseală
E tare greu să fii gravidă în aproape șapte luni și să tot urci drumul abrupt de la plajă la hotel când ești în vacanță în Costa Adeje, Tenerife. Greu, dom’le, greu!
Sunt sarcastică acum, privind înapoi la toată întâmplarea, dar nu exagerez mult: plaja era, evident, în vale; hotelul – sus, pe deal; aveam mereu de făcut un drum care-mi scotea sufletul mai ceva decât Tudor care dădea din picioare de zor printre organele mele. Adică lucrurile se întâmplau în 2013, la prima sarcină.
Sursa foto: Underworld | Dreamstime.com
Așa că, într-o zi – de fapt, în antepenultima zi a sejurului, Sâmbăta Mare la noi în țară, ca fapt divers –, am zis să facem asta cu mașina. N-am luat în calcul că absolut orice locșor de parcare – amenajat frumos, ordonat, civilizat, matematic, nu la ca noi, cu mașini trântite pe toate bordurile, spațiile verzi, scuarurile – era ocupat. Iar când l-am descoperit pe acela fix în buza falezei, la ora aia la care toată lumea ajunsese deja la plajă, marcat pentru persoane cu nevoi speciale, am zis că Divinitatea l-a păstrat pentru mine.
Până la urmă, asta era nevoia mea specială, nu? Eu așa am judecat: că eram foarte gravidă și foarte obosită, deci am nevoie de locul acela aproape de plajă (deși cu vreo trei seri înainte băteam pe tocuri faleza din Los Cristianos cu gândul să găsim o petrecere electro despre care aflasem de pe niște afișe din oraș).
Bărbatu-meu tot ezita să lase mașina acolo, dar nici el n-avea chef să mai căutăm vreo jumătate de oră un alt loc, cine știe pe unde, plus că, simțindu-se și el român – fix ce ziceam mai devreme, adică necunoscând efectiv pe cineva căruia să i se fi ridicat mașina pentru o astfel de parcare – s-o fi gândit: „cât de rău poate să fie și la ăștia?!”.
Așa că am parcat și am plecat, ne-am văzut de bronz și leneveală – era ultimul concediu înainte de a deveni părinți –, de nisipul negru, de apa cam rece a oceanului Atlantic, de sardinele delicioase de la prânz cu cartofi canarieni, de făcut poze.
Spre după-amiază, ne-am strâns calabalâcul și ne-am târșâit aroganți șlapii până colea, în parcare, că doar eram boși, găsiserăm loc aproape de plajă. Am zis că ne-a luat soarele mințile și n-am mai știut să ajungem bine, că nu găseam mașina. Nici pe-o parte, nici pe cealaltă a spicului – am zis, că, poate, am stat invers față de mare când am parcat și nu mai ținem noi minte.
Ne învârteam în loc să descoperim repere care să ne scoată din ceață. Strada era sigur aceeași. Uite și coșul ăla unde am aruncat gunoiul din mașină. Și semnul de parcare pentru persoanele cu nevoi speciale. Nu, aici era. Locul, dar nu mașina.
N-ai hârtie în parbriz, îți ridică mașina fără preaviz
Primul gând a fost, desigur, că ne-au furat-o. Ăăăă, de ce tocmai pe a noastră? Nu aveam nimic de valoare în ea, mașina în sine n-avea nimic special, nici nu mai știu ce marcă era, o țin minte doar mică și albă, închiriată din aeroport. Oricum, am înghețat când ne-am dat seama că, dintr-un motiv sau altul, nu era. Iar noi decolam spre România luni la prânz, adică în mai puțin de 48 de ore.
(Pentru cine e interesat, pentru când s-o da drumul iar la călătorii fără restricții: dintre toate destinațiile unde am închiriat mașină, Tenerife a fost destinația cea mai convenabilă ca preț și hârțogăraie.)
„Al deposito!” Cum? „Al deposito!”, striga spre noi o doamnă mai în vârstă de la o curte din apropiere, care s-a prins de ce tot băteam pământul pe loc, cu fețele asortate. Cu spaniola mea de io capisco ma io non parlo asimilată de la telenovelele din copilărie (da, știu că aia e italiană) am reușit să înțeleg că mașina a fost ridicată și dusă la nu știu ce depozit în afara orașului. Pentru că, normal, parcaserăm neregulamentar. Că ăia ridică tot ce n-are în parbriz hârtie de „handicapat” UE, iar pentru oboseala de sarcină nu există asemenea tipizat.
Mai în spaniolă, mai prin semne am întrebat-o cam cât costă s-o recuperăm de-acolo. Prima traducere mi-a dat damage total: 600 de euro. Am înnebunit.
Cheltuiserăm vreo 2000 de euro pe vacanța asta (că așa e când vrei în Tenerife în extra-sezon, că naști și nu mai apuci cursele charter, trebuie să zbori de linie, și cu escală la Zurich), vreo 900 de când eram acolo și mai aveam vreo 50 de euro, din care urma să mai plătim la hotel una, alta la check-out. Da, știu, eram rupți în cur, am zis că nu ne mai trebuie cine știe ce bani până la plecare și am cheltuit aproape tot.
După care am analizat mai profund pronunția și mi-am dat seama că era vorba despre 60 de euro, nu 600. Mă rog, tot nu aveam. Ne-am încărcat burta și bagajele într-un taxi și i-am cerut șoferului să ne ducă al deposito, naiba știe unde. Bam, încă 10 euro lipsă.
Se pare că „depozitul” nu era prea departe de hotelul nostru, din ce vedeam pe geam pe drum. Măcar ne întoarcem pe jos acasă, fără să mai cheltuim pe taxi, dacă nu reușim să recuperăm mașina. Caz în care trebuia să găsim neapărat o soluție de obținut niște bani din țară, de undeva…
Acum câțiva ani nu se transferau chiar așa de ușor bani…
Ce noroc c-am plecat repede de la plajă, n-am stat prea mult în șoc și-am acționat rapid, c-am ajuns la depozit aproape de finalul programului de lucru cu publicul. Măcar vedem despre ce e vorba până închid ăștia și rezolvăm mâine, dacă nu se mai poate azi.
M-am băgat eu la ghișeu, ca burtoasă vinovată ce eram, plus vorbitoare mai iscusită pre limba localnicilor; cel puțin, doamna de la ghișeu părea o localnică sadea, fără habar de mai mult decât hello și thank you și, oricum, cu o atitudine de no me importa, așa că părea indicat s-o iei pe limba ei.
Ce scuze, ce burtă, ce dacă suntem turiști și mașina-i închiriată?! Nu există!
Am parcat pe loc pentru persoane cu handicap, noi n-aveam așa ceva și nici vreo hârtie doveditoare, așa că mașina rămâne la ei, fără discuție. Oricum, doamna se făcea că nu înțelege ce zic, așa că am abandonat, disperați, subiectul.
A cerut voie bărbatu-meu să meargă să ia lucrurile din mașină, gen cheia camerei de la hotel, ceea ce i s-a dat. Și era cazul să facem rost de bani repede, că a doua zi, duminica, era program scurt.
Și, ca să mai salvăm câțiva euro, acolo, am luat-o ușurel pe jos, prin soarele după-amiezii, spre hotel.
Din câte mai țin minte acum, eram în afara localității, ba parcă am traversat și ceva drum național sau pasarelă intens circulată, oricum, nu-mi mai păsa nici de trafic, nici de oboseală, de supărare eram terminată.
Oricât încercam să mă calmez cu gândul la liniștea copilului din burtă, tot mă scăldam într-o stare de stres de găurit și cel mai rezistent stomac. Am început să ne gândim la soluții pentru primit bani din țară – că de cerșit loco n-aveam de gând să ne apucăm, nu ne ajuta nici fața, nici experiența.
Cel mai simplu ar fi fost să-mi transfere soră-mea niște fonduri pe cardul ING, doar că era weekend și n-ar fi intrat până luni după prânz. Eram în 2013, oameni buni, Home Banking-ul nu mergea ca acum, când intră cașcavalul aproape instant, din orice cont, în orice zi, la orice oră. Pe atunci, în weekend nu erau operate transferuri în sistem.
Degeaba am sunat la call centerul ING Bank din țară – da, din roaming, ce mai conta cât ajungea factura, să ne vedem noi în țară și le rezolvăm pe toate – degeaba le-am explicat situația; angajata ING nu avea, efectiv, cu ce să ne ajute: în weekend nu se făceau transferuri. A, unde mai pui că a doua zi, duminică, începeau Paștile în România, deci nicio șansă să se transfere ceva chiar și luni.
Am zis să apelăm, apoi, la mila firmei de închirieri. I-am sunat, le-am povestit și le-am propus să plătească ei recuperarea mașinii, urmând să le returnăm banii când ajungem în țară, că e Easter in Romania, nu se fac transferuri etc.
Nicio șansă. Ba chiar ne-au reamintit până la ce oră trebuie s-o lăsăm în parcarea aeroportului și cu cât combustibil în rezervor, cel puțin. Și ceva despre Poliție în încheiere. Minunat!! (Bine, nu știu cum mi-am închipuit eu că ar accepta ei ceea ce, foarte probabil, la telefon le-a sunat ca o escrocherie…)
Atunci, am fost terorizată. Acum, e o poveste amuzantă.
Mi se părea absolut fantastic ce ni se întâmpla; în mintea mea, ne și vedeam la colț de de stradă, cu burta pe geamantane, dați afară de la hotel că ni s-a terminat cazarea, cu poliția trimisă peste noi de firma de închirieri că nu le-am returnat mașina conform contractului, cu biletele de avion pierdute și tot așa. Adică, dacă nu reușeam să facem rost repede de 100 euro, va trebui să facem rost de cel puțin 1.000 mai încolo.
Soluția a venit de la soră-mea, care, tot așa, trecuse printr-o urgență legată de bani într-un weekend, deci știa că există în centrul Bucureștiului, la Universitate, o unitate Western Union deschisă non-stop, fie weekend, fie sărbătoare, fie sfârșitul lumii.
Duminică la prima oră ne-a depus 100 de euro care urmau să ajungă în câteva ore la nu știu ce agenție poștală obscură din localitatea unde eram cazați, Costa Adeje. I-am pupat picioarele telefonic, mai ales că erau și ultimii ei bani pentru o perioadă de timp.
Bărbatu-meu a luat taxiul – și alți 12 euro din bugetul și așa subțire – ca să meargă la poștă. A găsit-o cu greu, a așteptat acolo până au intrat banii, cu sufletul în gât de teamă să nu închidă la depozit.
I-a ridicat, în cele din urmă, a luat alt taxi, a răscumpărat mașina, a venit înapoi. Atât de simplu! Bine, și mai simplu ar fi fost să nu fi cheltuit noi, ca nehaliții, toți banii de vacanță până cu două zile înainte de plecare.
Dar cel mai și cel mai simplu ar fi fost dacă am fi căutat un loc de parcare legal; sau n-aș fi strâmbat din nas că obosesc să mă întorc de la plajă pe jos și-am fi lăsat mașina la hotel. Dar totul se întâmplă cu un motiv: ce poveste aș mai fi avut eu de spus despre parcatul ilegal pe locurile cu handicap? Poate folosește cuiva…
No Comments