Pe lângă câteva prietene proaspăt măritate sau în curs de – adică aflate în prospectarea ideii de procreere – multe cunoştinţe m-au tot întrebat cum mi-a schimbat copilul viaţa. Am doi, dar vorbesc la singular pentru că, aşa cum am simţit-o eu, trecerea de la zero la unul este cea zguduitoare – dacă e să fie zguduitoare; şi, odată antrenată, pe al doilea nici nu-l prea simţi, mai ales dacă vine rapid după primul. Aşa că m-am hotărât să fac o trecere în revistă a schimbărilor din viaţa mea odată ce-am devenit mamă, să fiu un pic de folos tuturor femeilor ăstora nehotărâte care şi-ar dori un copil şi nu prea. Eu sper, totuşi, că le încurajez, nu demoralizez.
Ce-am fost şi ce-am ajuns
Ca să fie treaba treabă, spun din start că eu şi bărbatu-meu n-am avut ajutor la creşterea copilului până la şase luni, când am angajat o bonă part-time, patru ore pe zi, după-amiaza, de luni până vineri, în weekend doar la nevoie. Prin urmare, eu şi cu el ne-am ocupat de ăla micu’, de curăţenie, de mâncare, de alte ale casei, de business-uri, de fiecare dintre noi şi de celălalt, şi aşa mai departe. Destul de obositor, de altfel, mai ales că eu nici nu obişnuiesc să fiu cea mai şleampătă femeie din lume, adică am multe tabieturi zilnice de respectat, plus ieşiri multe de onorat. Deci eu prezint aici the worst case scenario, când n-ai niciun ajutor, iar bărbatul ţi-e la serviciu de dimineaţă până spre seară. Ai ghicit, truismul care umblă pe Internet chiar e adevărat: raising a child is a full-time job; numai că eu vreau să spun aici următoarele: şi jobul ăsta se poate face în multe feluri, mai cu stres ori mai cu relaxare, mai cu bucurie ori cu încrâncenare, în funcţie de cum eşti, cum ţi-ai propus să fii, dar, mai ales – cel puţin aşa am simţit-o eu – în funcţie de cum ai fost ca femeie înainte să fii mamă. Evident, asta-i doar varianta mea, dar, dacă tot m-a întrebat lumea… nu? Deci:
Cum a fost cu somnul:
N-am fost niciodată vreo pasăre de noapte, nici când umblam aiurea nopţile, în tinereţe. Pentru o ieşire în club, a trebuit mere să-mi iau un avans de somn până spre 9-10 seara şi, cu toate astea, mai aţipeam măcar jumătate de oră la locul de distracţie, în jur de trei jumate, aşa, ca să-mi revin. Pentru mai multe detalii despre vremurile şi cluburile în care-am dormit pe lângă boxe, vezi aici. În general, în viaţa mea de nulipară, m-am dus la culcare în jur de zece şi m-am trezit în jur de şase.
Când a venit copilul, mi-am propus să-l organizez după programul meu, ca să-mi fac în continuare somnul, fără de care sunt iritată şi lipsită de randament. Din păcate – şi pe nedrept, aş putea spune – bebeluşii nu se bucură de o reputaţie prea fericită în ce priveşte dormitul, în general, şi pe timp de noapte în special. Lumea zice că am avut noroc de copii care dorm, nu c-aş fi avut eu vreun merit că ne-am pupat la program. Totuşi, eu zic aşa: orice fel de copil vei avea, nu te întinde cu gluma, lenevitul hedonist şi ocupaţiile neimportante. Dormi când ţi se oferă ocazia, altfel cazi. Evident, mă refer la somnul de noapte, că peste zi am de bifat mereu o listă interminabilă de treburi. Copiii mei sunt în pat înainte de nouă, ăla mare se trezeşte în jur de şapte jumate, ăla micu’ – după cum am noroc, poate cinci, poate şase, poate şapte, poate mai mănâncă o dată peste noapte. Dar, în general, se încadrează în programul meu de somn, în mare. Deci n-au fost schimbări prea mari aici. Însă trec printr-un continuu exerciţiu de voinţă să las prostiile pe care le-aş face şi le-aş ronţăi odată ce s-au culcat copiii şi să mă bag, la rându-mi în pat, ca să-mi ating necesarul de somn. E o bătălie pe care o port în fiecare seară, din frustrarea că n-apuc să-mi trag sufletul cât mi-aş dori peste zi. Aseară am reuşit să-mi dau shut down la zece jumate, naiba ştie ce-o mai fi azi.
Cum a fost cu treburile casei:
Eu nu agreez lenevitul by default. OK, puteţi să-mi ziceţi crispată, frustrată, lipsită de bucuriile vieţii aşa cum le vedeţi voi, agitată, zbuciumată, înţepată etc., dar eu o ard aiurea numai atunci când am treaba terminată şi, în general, am multă treabă. Eu făceam piaţa sâmbăta dimineaţa la nouă şi când locuiam singură, fără bărbat, fără copii. Să trăieşti cu mine şi ca mine e ca şi cum ai face armata, doar că nu trebuie să cureţi atâţia cartofi. Nici în vremuri de boală nu-mi place lâncezeala, dar recunosc că am nevoie de pauze şi am grijă să mi le iau, în felul meu, mai o sală, mai un eveniment de presă, mai un shopping cât de mic, fie el şi online.
Sunt multe de făcut într-o casă de om şi fără să ai copii. Acu’, depinde cât de mare şi aglomerată-i casa, cât de stresată eşti cu ordinea şi curăţenia, cum ai reuşit să-ţi combini bărbatul la împărţit treburile gospodăreşti, sunt multe variabile la mijloc. Treburile nu se înmulţesc brusc odată cu copilul, ci treptat. Adică, pe bune, dacă e să vorbim despre acţiuni concrete, la început ai de spălat şi călcat nişte rufe în plus, de schimbat încă o lenjerie de pat, de spălat şi sterilizat nişte biberoane – dacă e cazul. Complicaţiile, însă, sunt altele:
- Treburile deja existente se adună pe hold, că nu mai ai acelaşi timp, energie, răbdare pentru ele.
- Cea mai mare „treabă” pe care o vei avea de făcut este să petreci timp productiv cu copilul. Adică lasă hrănitul, râgâitul, spălatul, adormitul, scosul la plimbare, astea sunt puericultură. Cea mai mare investiţie pe care o faci în dezvoltarea lui – timpul de calitate petrecut împreună – îţi ia cel mai mult timp.
E adevărat, poţi creşte copilul şi-n ţarc în timp ce-ţi faci treburile casei ori îţi bei cafeaua la televizor, dar eu nu mi-am făcut planul aşa. Statul activ (ţi-a plăcut asta?) cu copilul e cea mai solicitantă treabă a mea acum, dar e pe primul loc atunci când sunt acasă. Am coborât mult standardele de ordine şi curăţenie de când sunt mamă, şi, deşi mă mişc cu aceeaşi viteză într-ale însărcinărilor gospodăreşti, nu-mi mai ies la fel de multe ca pe vremuri. O altă bătălie pe care o port în fiecare zi: să accept faptul că nu le pot face pe toate şi că am praf pe rafturi şi pânze de păianjen prin unghere.
Cum a fost cu distracţiile:
Păi, înainte de copil, onoram multe invitaţii de presă, cam la orice oră din zi, chiar şi delegaţii, ieşeam în club, la tot felul de evenimente prin oraş, mă vedeam cu prietenii, plecam în călătorii, mergeam la sală, la salon… Dacă mă prindea o sâmbătă seară în casă eram tare demoralizată, măcar un suc la colţ de bloc cu o prietenă trebuia să beau.
După copil, am rămas cu: invitaţiile de presă, mersul în club, ieşirile cu prietenii, călătoriile, mersul la sală şi la salon, plus toate acţiunile cu copilul: ieşitul în parc, la locuri de joacă, la ateliere, filme şi spectacole pentru vârsta lui. Parcă nu duc lipsă de nimic, nu? Din contră, pare că ies mai mult. De fapt, lucrurile stau aşa:
- Pot onora invitaţiile de presă, dar numai după ora cinci după-amiaza, că n-are cine sta cu ăsta micu’. Doar în cazuri super-mega excepţionale să-l sechestrez pe bărbat la domiciliu în prima parte a zilei ca să-mi văd eu de vreo ieşire super importantă. De delegaţii cu greu se poate pune problema, trebuie să fie ceva care să merite cu adevărat. De când am născut prima dată, am fost doar într-o singură călătorie de serviciu, trei nopţi, când avea cel mare vreo zece luni. Vezi aici cum fu pentru kinder, că asta-i altă discuţie.
- Pot ieşi în club, ca şi înainte, doar dacă dorm în avans – şi înainte ieşeam tot singură, de cele mai multe ori, din motive de preferinţe muzicale diferite ale bărbatului. Numai că acum n-am liniştea asigurată în dimineaţa de după, anunţându-se o horror zombie day, ceea ce nu doresc nimănui. Când aveam un singur copil, mă mai riscam la un club, că avea taică-su grijă de el dimineaţa, pe somnul meu. Acum, cu doi, e mai greu de manageriat situaţia, aşa c-am pus clubul pe hold până ce-o creşte şi ăsta micu’, să te înţelegi cu el că mă-sa doarme.
- Pot ieşi cu prietenii, cum să nu! Doar că nu la fel de des şi nu prea mai sunt aceiaşi. Unii au dispărut de tot că ne-am răcit; cu alţii nu reuşesc să mă potrivesc la program – spontaneitatea n-a fost nici înainte punctul meu forte, darămite acum, cu două variabile în plus de gât; unii au făcut şi ei copii şi întâlnirile noastre sunt, de fapt, doar apropieri pur fizice, că gândurile şi vorbele ne umblă tot înspre ăştia micii. Acum trebuie să depun mult mai mult efort ca să-mi scot din case şi birouri prietenele la fel de mame şi de ocupate ca şi mine. Cât despre ieşirile doar în cupluri, fără grupa mică – bonele noastre (mamele, soacrele – cine are aproape) îşi potrivesc agendele atât de rar…
- Pot călători, bineînţeles, doar nu m-a legat nimeni de calorifer. Cu toată trupa sau singură – cum am vizitat Barcelona anul trecut, gravidă în luna a doua, vezi aici – existând şi varianta „cu fetele”, dar pe care nu prea le mai am, din considerentele de mai sus. Cu bărbatul, noi doi, singuri, n-am mai plecat din mai 2013, când eram gravidă în luna a şaptea cu primul. Şi asta ne doare tare.
- Pot merge la sală şi chiar o fac, aproape mai des decât înainte de copii. Pentru că nu mi-e lene niciodată, pentru că mă ajută bărbatul cu programul şi pentru că am, într-adevăr, nevoie.
- Idem cu mersul la salon.
Cum a fost cu timpul pentru mine:
Cine mă vede doar aşa, de la distanţă, poate îşi închipuie că am nevoie de mult timp şi de mulţi bani pentru pigulirea mea personală, pentru machiat, coafat, şedinţe de masaj, antrenamente la sală, mers la salon, la cumpărături etc. Şi chiar e o grămadă de timp, dacă-l aduni. Şi chiar ar fi o grămadă de bani, dac-aş plăti pentru toate. Doar că pe multe dintre astea ori mi le fac singură, că mă pricep după atâţia ani de exerciţii de înfrumuseţare; apoi, dacă e nevoie să apelez la profesionişti, o fac mai rar decât s-ar crede; aşa reuşesc să mă menţin, cât de cât, la un nivel de îngrijire la care să mă plac. Ce pot face singură, fac, de obicei, cu noaptea-n cap, înainte să se trezească lumea. Plus machiatul înainte de micul-dejun, cât se dezmeticesc ăia micii. Pentru restul, îmi organizez drumurile, pe cât posibil, pe somnul copiilor – şi, bineînţeles, asta implică prezenţa unui adult în casă: ori bărbatul, ori bona, ori vreo rudă din familia extinsă, dacă reuşim să convingem pe cineva. D-asta funcţionez numai pe agendă, cu programări de pe o săptămână pe alta, şi fără treburi neprevăzute.
Bineînţeles, neprevăzute pot fi şi schimbările din programul de somn al copiilor şi-atunci e tare grea dezamăgirea pentru cel rămas acasă, bun bazat că are măcar o oră de linişte la dispoziţie. Acestea se numără printre momentele în care simţi până în adâncul fiinţei tale cât de solicitant e să fii părinte, dar n-ai ce să-i faci, îţi bobinezi răbdarea destrămată şi-i dai înainte, măcar până se întoarce colacul de salvare la domiciliu.
În rest, timpul acela pentru mine de la sfârşitul zilei, ăla de „tras sufletul”, s-a redus considerabil. Şi asta pentru că ştiu foarte bine în ce stare aş fi a doua zi dacă nu m-aş băga în pat cât mai repede. Trebuie să aleg mereu între timp pentru mine şi timp pentru somn, aleg, de cele mai multe ori, a doua variantă şi m-am împăcat cu asta. În schimb, încă îmi este greu să mă împac cu lipsa de timp pentru scris, treabă care sper să se regleze, din nou, odată ce-o să-şi facă şi ăsta micu’ un program mai stabil de somn ziua. Aşa că, dacă doriţi să mă citiţi măcar la fel de des ca pân-acum, organizaţi nişte acatiste soporifice, ceva.
Cum a fost cu shopping-ul:
Cea mai dureroasă schimbare s-a produs la acest capitol. În primul rând, pentru că mare parte din banii pentru această acţiune dătătoare de endorfine s-a mutat în secţiunea de buget dedicată celor mici. Apoi, la orice sesiune de shopping mă trage aţa să dau o tură şi prin departamentul pentru copii, ceea ce înseamnă, de multe ori, moartea dorinţelor mele personale de consum. Înainte, credeam că nu e dorinţă mai puternică decât să am pantofii aceia. Acum ştiu că nu e dorinţă mai mare decât să am pantofii aceia măsura 26. Înainte să am al doilea băiat, trişam uneori şi-mi spuneam că n-o să-l mai ţină mult măsura 26, aşa că n-are rost să investesc. Acum nu mai am scăpare, că are cine-i purta după. Mă mai consolez cu gândul că ei n-au o viaţă socială atât de aglomerată încă, aşa că n-au nevoie de toate lucrurile înnebunitoare pe care le descopăr pe măsura lor în incursiunile mele. Şi, uite-aşa, reuşesc să-mi mai iau şi eu ceva. Plus că ei primesc o grămadă de lucruri de la mătuşi, de la bunici, de la naşi… Dar tot e greu, bre… nu se compară cu înainte…
Vă aştept mai jos cu întrebări despre situaţii de viaţă concrete pe care le bănuiţi supuse schimbării odată cu venirea copilului şi o să mă străduiesc să vă răspund conform experienţei mele. De asemenea, invit toţi părinţii să-şi dea cu părerea pe subiectul schimbărilor, că, cine ştie, poate au alţii reţete mai bune, mai prind şi eu vreun truc… Până una, alta, m-am convins şi-a doua oară că babywearing-ul salvează vieţi, nervi, programe…
2 Comments
Raluca
1 mai 2016 at 1:20 pmFoarte frumos si linistitor articol! Imi petrec tare bine Pastele anul acesta, in deja 37 de saptamani de sarcina :D.
Ma linistesti si ma incurajezi, dar mai vorbim si live despre asta 🙂
Paste fericit in continuare!
Idriceanu
6 mai 2016 at 9:40 amMa bucur nespus ca iti folosesc povestile mele 🙂 Sarcina usoara in continuare si nastere lesnicioasa!