Cer ajutor ca să nu mor ca antreprenor!

– Dar mai intră lumea în mall-ul ăsta…?

În mijlocul unor insule paralelipipedice din sticlă, sclipitoare de ceasuri şi bijuterii, cele trei femei stăteau zgribulite ca nişte vrăbii demoralizate, dar resemnate în proximitatea iernii. Şi nu mai ştiu dacă e adevărat sau doar atitudinea lor mi-a imprimat în amintire imaginea cum că purtau vestuţe din alea de tercot gri, cu buzunăraș la piept, ca vânzătoarele de magazin universal de pe vremea comunismului.

– Mai intră…, însă răspunsul calm şi blând contrasta cu privirea dureros de disperată din direcţia căreia venea.

……………………………………………………………………………………………………………………………

– Băi, cum să întrebi aşa ceva?!, mă sancţionează bărbatu-meu pe la jumătatea scării rulante, când a presupus că ieşiserăm deja din aria auditivă a tristelor doamne. Îţi dai seama că job-urile lor depind de asta şi tu le-ai adus aminte că lucrurile nu merg deloc bine?

Era toamna lui 2015 şi ne plimbam prin tristul complex comercial în căutare de lucruri care să ne mai distragă atenţia de la principala noastră problemă: faptul că trecusem binişor de termen şi nu mai năşteam odată! (Povestea de faţă nu este despre asta, însă, dacă vă interesează subiectul celei de-a doua naşteri întârziate a mea, continuaţi lectura aici.)

M-aş putea scuza pentru lipsa de empatie faţă de bietele femei invocând mucificarea totală a creierilor mei nevoiţi să ţină sub control un corp mult prea însărcinat şi panicat, însă adevărul este că senzaţia de disperare profesională nu-mi era cunoscută la momentul respectiv, ca să mă facă să mă abţin de la întrebarea aia.

Acum o ştiu şi sunt deja luni bune de când a început să crească în mine. Probabil că zilele astea a ajuns la apogeu, de mi-am adus aminte de femeile acelea – care-mi spun, fără să ştie, „na, să vezi şi tu cum e!” – şi de m-am hotărât să scriu şi să cer ajutor.

Am auzit de la alţii despre mult mai grele situaţii

Eram deja destul de dărâmată – şi cu o somaţie de plată a impozitelor de la ANAF – când am participat, la începutul lui decembrie, la un seminar organizat de Parenting Ads: „Cum să devii un antreprenor de succes”, unde patru speakeri legaţi profesional de industria în care activez şi-au povestit parcursul antreprenorial.

Am ascultat acolo poveşti despre probleme mult mai mari decât ale mele, despre afaceri al căror succes sau insucces influenţează mult mai mulţi oameni decât o familie cu doi copii şi un orgoliu personal – nu că astea ar fi lucruri neglijabile, nici pe departe, dar abia atunci am realizat că se poate mai rău decât sunt eu acum.

Nu că n-aş putea dormi noaptea de stresul că n-am bani să dau salariile luna viitoare – asta se întâmplă deja de câteva luni bune şi n-am decât doi angajaţi, dintre care unul sunt eu – dar n-aş mai putea produce nimic creativ din cauză că aş funcţiona continuu pe mod de criză, căutând disperată soluţii.

Păi, cam cât de rău eşti, că pe Facebook pari foarte bine? – ar fi o întrebare logică de pus, nu? Fair. Eh, dacă te uiţi suficient de bine, observi că nici acolo lucrurile nu sunt la fel de explozive ca pe vremuri. Vreau să păstrez acelaşi conţinut real, autentic, creativ şi amuzanto-educativ după care mă recunoaşte lumea, dar nu mai pot livra atât de des, pentru că mintea mea este preocupată cu tactici de supravieţuire.

Convingere care mi-a fost întărită şi de Cristina Oţel, în prezentarea ei de antreprenor de la seminarul menţionat anterior. Dar când postez, este din tot sufletul, este evadarea mea de la realul crunt, adică ăsta:

2018 a început minunat, dar m-a lăsat lefteră. Că nu se poate trăi din blogging în România ştiam. Adică, serios, vorbim despre blogging exclusiv, nu evenimente sau ateliere, nu lansări de cărţi, nu reclame, nu alte chestii pe care-ţi pui imaginea şi-ţi aduc banul. Vorbesc despre monetizarea scriiturii de text pe blogul propriu. De aceea, ca mulţi alţii din industrie, am tot făcut chestii on the side: content writing pentru diverşi clienţi, colaborări jurnalistice, traduceri, un pic de PR, un pic de copy. În principal, dat din condei.

Am fost mereu mulţumită de felul în care a crescut blogul şi, implicit, capacitatea lui (şi a mea) de monetizare. Am pus suflet în fiecare campanie – de la îngheţată la picioare de podium, de la scutece la produse cosmetice – şi am considerat că sunt o privilegiată că pot să fac lucrul care-mi place cel mai mult – să scriu despre mine, să mă expun într-un mod personal şi creativ – şi să primesc, pentru asta, mai mulţi bani decât pentru două săptămâni de lucru la o revistă de femei.

Sursa foto: Ammentorp | Dreamstime.com

Nici în celelalte proiecte nu am fost mai puţin disciplinată, parolistă, meticuloasă, profesionistă, pentru că tot ce-mi iese din tastatură îmi poartă, virtual, numele, chiar dacă el nu apare lipit de text ca atare, la fel cum se întâmplă pe blog. Ne vedem noi şmecheri şi mondeni, dar e o industrie mică, până la urmă, vorba umblă şi lumea află repede cu cine nu merită să se încurce din punct de vedere profesional şi cine te descurcă.

Nu aveam să mă îmbogăţesc din asta – orice persoană cu o minimă educaţie financiară mi-ar fi spus-o, nu trebuia să-mi întreb contabilul – dar măcar nu trăiam de pe o lună pe alta. Acum, nici măcar situaţia asta nu mai e valabilă: din august 2018, totul a luat-o la vale, atât pe partea de monetizare pe blog, cât şi pe proiectele on the side.

Nu mai sunt bani în piaţă? Nu mai sunt proiecte? Nu mă mai vrea lumea pe mine? Nu mai vrea lumea pe nimeni din cauză de situaţie politico-economică incertă? Toată lumea e pe hold sau doar lumea mea profesională se năruie?

Vreau siguranţă în libertate. Oare chiar nu se poate?

La acelaşi seminar, Nadia Tătaru de la Itsy Bitsy a întrebat publicul: „Ce vă doriţi mai mult ca indivizi în câmpul muncii: siguranţă sau libertate?” (parafrazez, dar asta era ideea întrebării). Şi publicul a răspuns, cu o majoritate covârşitoare, libertate. Same here. Dar cu libertatea asta există posibilitatea să mor de foame, să mă cert cu bărbatul de la bani, să nu dorm noaptea, să mă îngraş pentru că mănânc pe fond nervos, să-mi reped copiii pentru că sunt continuu agitată şi să strâng mai mult păr din scurgerea de la duş. Până acum, am bifat toate aceste posibilităţi în afară de prima – slavă Domnului – că avem un salariu adevărat în casă şi părinţi care ne mai ajută.

Nu doresc nimănui senzaţia de
„nici azi n-am facturat nimic, nici peste 30-45 de zile
(60, în cele mai strigătoare la cer cazuri)
n-or să-mi intre bani.”

OK, ia-ţi un job în loc să te plângi pe canapeaua ta overpriced că n-ai ce munci! Unu la mână, canapeaua e cumpărată de soacră-mea, aşa că trebuie s-o folosesc odată ce-i în casă, nu? Doi la mână: dacă mă întorc la un birou, s-a terminat cu tot: cu mersul la sală, cu dus copilul la sală, cu treburile casei – ba, pardon, o să le înghesui pe toate în weekend, ca orice gospodină angajată; nu mai vorbesc despre stat cu copiii acasă în caz de boală sau situaţii neprevăzute.

În general, s-a terminat cu flexibilitatea programului care-mi permitea să-mi fac şi treaba de antreprenor, şi de mamă, şi de gospodină, şi de femeie, şi treburile mele, în particular. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: ador să fiu angajat, să-mi plătească alţii salariul fix la timp şi taxele fix la stat, dar nu mă ţine legată de calculatorul tău când n-am treabă, că nu face bine nici la productivitate, nici la spatele cocoşat sau genunchii încleiaţi.

În afară de asta, probabil că, la orice job mă voi duce, s-a terminat (sau, cel puţin, va rămâne în aer) cu blogul şi cu brandul personal. Mai ales dacă job-ul este, ca majoritatea din istoricul meu, în presa de lifestyle, un domeniu aflat în concurenţă cu ceea ce fac eu pe blog. Acesta a şi fost unul dintre motivele pentru care mi-am dat demisia de la Femeia. în septembrie 2017 şi am ales să rămân doar colaborator ocazional. Niciun şef din această zonă nu cred că priveşte cu ochi buni cum îmi răspândesc eu sporii creativi pe propriile tarlale virtuale, în loc să-i concentrez pentru însămânţarea cât mai multor idei, subiecte şi proiecte în slujba sa şi a superiorilor săi.

În concluzie: deşi statul îmi ia o grămadă de bani – chestie pe care nu mă oftic atât de tare, pentru că sper să văd o parte din ei cândva, la bătrâneţe, şi, pentru că, mulţumesc lui Dumnezeu, n-am avut de-a face cu probleme de sănătate care să mă oblige să ies din limitele sistemului medical susţinut de asigurările pe care le plătesc – vreau să continuu treaba asta cu antreprenoratul, pentru că-mi permite să fac, din punct de vedere profesional, ce-mi place şi, din punct de vedere al programului, cam tot ce îmi doresc. Îmi permite să continuu să fiu creativă şi neîngrădită, adică fericită.

Deci, vă rog: să vină proiectele mine! Să ceri ajutor nu-i o ruşine.

PS: Coincidenţă sau nu, zilele astea ascult des acest cântec. Bine, e încălzirea de la BodyPump 108, care intră în curând în vigoare, deci o iau ca pură coincidenţă. Nu ca panică adevărată.

Sursa foto articol: Chernetskaya | Dreamstime.com