Check-in pe oliţă, check-out la scutec

tranzitie scutec olita copil

M-a întrebat lumea cum a renunţat Tudor la scutec; recunosc, nu m-a întrebat prea multă lume, că majoritatea copiilor de vârsta lui sau chiar mai mici au renunţat cu mult înainte.

Deci următoarele rânduri n-or să-ţi fie de niciun folos dacă intenţionezi să-ţi aşezi kinderul pe oală devreme, dar o să ajute, pe termen lung, pe oricine înţelege că trecerea asta trebuie să se facă firesc, natural, când e copilul pregătit. Nu, stai liniştită, n-o să intre cu scutec la şcoală, e ok.

Tudor a avut oliţă de la aproximativ şase luni, cadou de la bunică-sa (ca să nu zic soacră-mea), care insista că trebuie să atacăm şi problema asta. Pentru un timp (foarte puţin, slavă Domnului, până am început să documentez problema), am crezut că aşa o fi bine, drept urmare am obţinut un pipi şi vreo doi de caca în scula cu baterii, care cânta drept recompensă pentru deversări. Bucuria mea a ţinut pân-am citit cât de rău poate face unui copil, mai ales pe termen lung, forţarea la oliţă, fie şi la şase luni, fie şi la doi ani. Aşa că scula a devenit decor şi-am lăsat baltă subiectul, sperând să fie atacat de purtătorul de scutec însuşi.

 

Emoţiile nerezolvate bat sfincterele pregătite

Am aşteptat „degeaba”, a trecut şi momentul biologic de control al sfincterelor – care, la băieţi, e undeva pe la 20-22 de luni (faceţi voi calculul în ani); a primit şi adaptor de WC (din aceeaşi sursă) că, poate, nu-i place conceptul de oliţă; a fost cu taică-său la cumpărături pentru oliţa visurilor, că, poate, nu-i place aia cântăcioasă – pe care-am expediat-o la grădiniţă, în ideea că îi devine familiară mişcarea dacă are logistica potrivită şi acolo. Nimic, scutecul rulează.

Am parat orice încercare a celor din jur – indiferent de gradul de rudenie a acestora sau de intensitatea legăturii emoţionale cu copilul – de a încerca să-l facă să se simtă ruşinat pe motiv de purtat scutec la 2 ani+. Vedea în jur copii de-o vârstă sau chiar mai mici cum fac pipi la copac şi l-a interesat subiectul, dar numai ca o curiozitate, fără aplicare la persoana sa. Mai incitat a fost de aspectul fashion al problemei, că va purta chiloţei cu Mickey sau chitări (dar şi ce scandaluri au fost când ăştia au intrat la spălat, şi i-au rămas de purtat numai nişte modele normale, fără nimic special).

Recunosc, la mişto l-am mai luat, că o să crească atât de mare, încât n-or să mai fie scutece pentru dimensiunea lui. Deşi, între noi fie vorba, Buflea e mult mai aproape de momentul ăla.

Cu vreo două luni înainte să împlinească trei ani, a avut o perioada tare tulburată. Cred că, pe ascuns, vorbea cu sine însuşi şi cu scutecul, gen consiliu de popou, pentru tranşat problema. A acceptat chiloţi de vreo două ori şi i-a pişat în ambele dăţi. „Nu-i nicio problemă, să mai întâmplă, te speli, te schimbi şi mai încercăm.” – „Nu, vreau scutec!” și se vedea că-l deranjează eşecul.

Cu vreo trei săptămâni înainte de ziua lui, a cerut singur chiloţei. Cu chitări, evident. Şi aia a fost. De-atunci s-a dus mereu singur la oliţă sau s-a cerut la copac în parc. Fie somn de prânz, fie somn de noapte, se trezeşte şi se duce să-şi facă nevoile. Fără crize, fără pipi în pat. Nu stau să-l hăituiesc, fie acasă, fie în parc, fie în vizită: „Faci pipi? Sigur nu faci pipi? Hai, să mergem să faci pipi, altfel o să faci pe tine!”. No way. A, şi oliţa stă doar în baie, copilul nu-şi face nevoile prin sufragerie, cu ochii-n TV, cum am mai auzit că se practică pentru deprindere lesnicioasă (şi căcăcioasă, clar). Nu stă nimeni lângă el, vrea să-şi arunce singur treburile în WC după aia, ar trage şi apa şi s-ar spăla şi singur pe mâini, dacă ar ajunge.

Încă mai este mândru de realizarea lui, că ne zice de multe ori: „Eu am renunţat la scutec, port chiloţei acum!” Îţi dai seama cum suntem noi vizavi de treaba asta. Bine, şi bugetul de familie Likes this.

A venit bunică-sa (aceeaşi) şi-i zice încântată de situaţie: „Braaaavoo! Ce să-ţi ia buni că ai renunţat la scutec?” – „Chiloţei!”

#miseparecorect

 

Sursa foto

Share