Este a doua oară când ne încumetăm la o excursie de o zi cu trenul până pe Valea Prahovei, după ce, în toamna lui 2014, cu un Tudor de un an şi două luni, testam trenurile private ale Softrans în premieră. Am scris despre acea excursie aici şi, dacă atunci ţi s-au părut lucrurile pe repede-nainte, fii atent de data asta, că nu se compară. Bonus, acum l-am avut şi pe kinder 2 buflea la purtător, „bagajul” meu de şapte kile jumate, iar căratul lui ar fi trebui să compenseze pentru toate ocaziile ratate de mers la sală tot din cauza lui.
Trenul privat a mai evoluat?
În afară de faptul că trenul pleacă acum mai târziu din Bucureşti, dar mai devreme de la munte – adică noul mers al Softransului îţi mănâncă aproape două ore din timpul de plimbare pe coclauri, am mai constatat următoarele modificări la trenul privat „Hyperion” care circulă în sezonul de toamnă-iarnă pe ruta Craiova – Bucureşti Nord – Braşov, iar primăvară-vară între Bucureşti şi Constanţa:
- Nu mai behăi de cald, temperatura e plăcută.
- Coşurile de gunoi nu mai dau pe dinafară, acum există pungi dedicate ataşate de fiecare scaun.
- Nu mai există ecranele LCD pe care rulau filmuleţe de promovare a României.
- Afişajul electronic al rutei era blocat pe Craiova – şi chiar dacă am semnalat treaba asta domnişoarei controlor, tot nu s-a remediat până la destinaţie şi nici pe retur.
În rest, la fel de curat, nemirositor, civilizat, wireless-ul la fel de slab, prizele la fel de utile, spaţiul pentru schimbat un scutec la fel de absent – dar am avut noroc de locuri libere pe ambele sensuri, aşa că ne-am descurcat pe două scaune cu asta.
Data trecută am fost până la Sinaia, dar acum am ales să coborâm la Buşteni. E acelaşi preţ per bilet, de 25 de lei (copiii n-au plătit, deşi ăl mare a ocupat câte scaune a dorit), şi e mai departe de Bucureşti cu şapte minute. Însă, calculând în perspectiva de a petrece o zi întreagă cu the heavy kinder ataşat de mine, a contat foarte tare amplasarea gării: de la cea din Sinaia urci de-ţi iese sufletul până în staţiune, aia din Buşteni e la nivel, gen. Cred c-ar fi trebuit să fac acelaşi calcul şi-n ceea ce priveşte distanţa de la gară până la telecabină, cu care mi-am luat o ţeapă imensă, şi n-aş mai fi pariat pe Buşteni atât de sigur. Mă rog, am avut parte de o zi de fitness în familie, soare, copii cooperanţi şi liniştiţi, ce-ţi poţi dori mai mult?
Românie, Românie, ce rău ţi-am făcut eu ţie?
Şi, în sfârşit, am ajuns la ce vreau, într-adevăr, să zic cu textul ăsta: draga mea Românie a fost un pic de rahat sâmbătă, din câteva puncte de vedere:
La telecabină am aşteptat o oră şi jumătate, am luat coada tocmai de pe scările din stradă. Dar cică e bine, alţii au stat patru sau şase ore – deşi nu înţeleg pentru ce să rabzi atât. Spre surprinderea mea, cel mai stresat de acest aspect a fost bărbatul, nu vreunul dintre copii. Oricum, ăla micu’ a dormit continuu în sistemul de purtare, iar cel mare s-a luat cu noi, cu prietena lui bună, soră-mea, cu oamenii din jur, cu fructele pe care le avem mereu la pachet pentru prima gustare a zilei. Se stă atât pentru că instalaţia de cablu e tare oldschool şi nu suportă decât două cabine a 25 de persoane bucata, cu un drum de 12 minute pe sens. Dacă n-ar fi fost pentru plăcerea lui Tudor, mega încântat să repete experienţa de anul trecut din Poiană, n-aş fi aşteptat în veci. Nu vreau să aud de recompense gen: un milion de dolari, toţi pantofii cu toc din lume, tinereţe veşnică. Eu zic că n-aş fi aşteptat.
Serviciile de sus sunt praf. Adică am coborât din telecabină şi-a trebuit să hrănesc copilul mic în singurul loc călduros şi cu scaune – barul din staţia de la 2200, populat de fumători. Absolut greţos, dar n-am avut încotro, că făcuse ochi şi gură mare de foame. Ne-am tras într-un colţ şi-am respirat pe cât de low posibil. Sper că şi el. Apoi am încercat să explorăm platoul, dar eu n-am reuşit să mă ţin după bărbat, care-o luase cu copilul mare înspre cabana din spatele staţiei. După câţiva paşi de echilibristică pe gheaţa nespartă a culmii, am hotărât să rămân cu soră-mea în zona safe de zăpadă, unde ne-am tras nişte selfie-uri pe băţ. Altfel, chiar dacă m-aş fi căţărat până la restaurantul cabanei – că asta voiam când ne-am aşezat la coada sufletului, să luăm prânzul sus – pun pariu că era tot ticsit de fum şi n-avea scaune pentru copii. Invit pe oricine cunoaşte situaţia de-acolo să mă contrazică.
Nevoile sunt interzise. Că n-ai unde. Adică am văzut două bude cât am stat la coadă la urcat cu telecabina, dar nu mă trecea nimic atunci. La coborât nu le-am mai văzut, că ieşii pe altă parte, şi nici creierul nu dădea semnale disperate să mă opresc. Atât mi-a fost: am turbat de nevoie până la gară şi, reiau: e de mers. Din disperare de cauză, am intrat într-un Penny Market de pe drum, dar nu ofereau opţiunea de a-ţi face nevoile dacă nu lucrai acolo. Să intru cu buflea pe mine în vreo crâşmă, săgeată spre toaletă, mi-era tare jenă. Să i-l pasez soră-mii şi să fac asta de una singură, la fel; plus că sigur aş fi avut şi mai puţine şanse de reuşită, că nu mai marcam puncte la impresie. Am mărşăluit împleticit până la gară, detaşându-mă considerabil de restul plutonului bărbatesc al familiei şi-am reuşit să mă rezolv într-o ceea ce se numeşte pe drept „budă”, dar n-are rost să intru în detalii.
Am încheiat excursia ca navetiştii cu mâncare de la împinge-tava pe tren, că n-am mai avut timp de altceva – evident, am lăsat aproximativ lună în urma noastră pentru că aşa ne străduim să lăsăm de obicei, oriunde, dar şi pentru îngăduinţa controlorilor care ne-au permis să întindem masa între scaune, contrar regulamentului. La cinci jumate coboram în gară, iar la şase intram pe uşa casei. Impactul asupra copiilor? Ăl mare a zis pe la şase jumate „vreau să dorm” şi aia a fost până a doua zi dimineaţă la şapte jumate, iar cel mic a abandonat şi el distracţia o oră mai târziu, cu somn neîntors până la şase jumate a doua zi. Deci:
Mamelor din lumea-ntreagă,
De nu dorm copiii voştri,
O zi la munte o să-i dreagă,
Nu mai fac pe fioroşii.
No Comments