Chiar: ești împăcată cu cifra de pe cântar?

teroare greutate cantar

Țineți minte: nu există o greutate ideală pentru fiecare persoană, ci ea variază în funcție de sex, vârstă, compoziția corporală, distribuția grăsimii și masei musculare etc. Dar încerc să fac un pic de lumină în această poveste încurcată și nu mai puțin arzătoare a numărului ”recomandat” de kilograme.


Am trăit sub teroarea cifrelor de pe cântar aproape toată viața și, dacă ar fi să-mi judec acum greutatea cu mintea de cu vreo șase ani în urmă, n-aș ieși deloc bine la socoteală.

Fapt care mi-a fost confirmat zilele trecute, când am postat pe rețelele de socializare niște fotografii cu mine îmbrăcată la mișto în geaca de ploaie a lui fii-meu, cel de șase ani. Lasă că-mi ajungeau mânecile până la cot, dar geaca mă încăpea, i-am și tras fermoarul până sus, iar comentariile s-au pus pe curs.

Toate într-un ton favorabil, aprobator, umoristic, că ce slabă ești, ce bine îți vine geaca etc., până a întrebat cineva: ”Câte kile ai?”. Eu, care mă cântăresc în sarcină și de Revelion – dar, de obicei, atunci sunt plecată pe coclauri și ratez evenimentul – i-am răspuns cu rezultatul de la ultima măsurătoare, care a fost acum mai bine de vreun an: 63 kg.

greutate ideala femei

Altădată, această cifră mi s-ar fi părut monstruoasă. Orice începea cu 6 mi se părea prea mult și inestetic pentru fizicul meu. Acum nu-mi mai pasă. Nu că nu-mi mai pasă cum arăt – numai eu știu cât muncesc pentru asta și cum îmi verific curbele de mușchi, dar și de celulită, în oglindă; nu, nu-mi mai pasă de cifra de pe cântar pentru că sportul mi-a rearanjat corpul. Și, oricum, n-am mai avut sub 60 de kile de când am rămas însărcinată prima dată.

 

Nu-i vreo știre de senzație: dezvoltarea armonioasă se face cu educație

Răspunsul meu cu 63 de kile a împărțit comentatoarele în două: ”ai prea puțin, te urăsc!” și ”lasă, că multe dintre alea de 50 de kile nu arată ca tine!” (adică am ceva kile), treabă care te face să te gândești: de ce ne câcăm pe noi (mă scuzați, dar fix ăsta e sentimentul) toată adolescența, tinerețea, maturitatea și chiar în buza senectuții pentru o cifră care n-are nicio relevanță absolută?

Pentru că ni se bagă în cap tot felul de tâmpenii de la primele etichetări prin care corpul nostru trece în viață: de exemplu, ca să arăți bine, cifra kilogramelor trebuie să fie cu 10 mai mică decât a înălțimii măsurate în centimetri. Sau alta, cum se zicea pe vremea anilor mei de liceu: ca să poți fi manechin, trebuie să ai cu 20 de kilograme mai puțin decât înălțimea (ați înțeles voi). Niște aberații.

Ce șanse ai să te dezvolți ca femeie, normală la cap, fără anxietăți vizavi de acest subiect, cu programe ca astea care îți rulează în fundal? Minime. Mai ales când ești în perioada de creștere și de poftă de mâncare, când ți-a venit menstruația și explodezi, pur și simplu, hormonal, și nu-ți explică nimeni nimic despre asta și despre implicațiile momentului asupra dezvoltării corpului tău ca un tot?

Mie mi-a venit la 11 ani, am fost destul de precoce. Mama nu mi-a făcut educație sexuală, doar mi-a dat niște vată ca s-o pun în chiloți și să nu mă pătez. Slavă Domnului că citeam mult și am aflat ce înseamnă această nouă etapă pentru dezvoltarea mea ca femeie.

Din punct de vedere fizic, am explodat: până pe la 13 ani m-am rotunjit considerabil, interiorul coapselor mi s-a umplut de vergeturi pentru că m-am și înălțat, m-am și îngrășat brusc, și n-am primit sfaturi despre vitaminele pe care ar trebui să le iau și cremele pe care ar trebui să le aplic ca să ajut pielea să se întindă corespunzător fără să se rupă – off topic, cele două sarcini nu mi-au lăsat nici 10% vergeturi cât mi-au lăsat, pentru toată viața, acei ani de creștere.

În ultimul trimestru de clasa a opta, înainte de examenul de intrare la liceu, aveam 64 de kilograme la 1,64 m. Conform judecății de mai sus, eram în afara oricăror standarde de frumusețe. Eram rotundă, iar rudele râdeau de mine c-ar trebui să mănânc la micul dejun doar o felie de salam prin care să se vadă, dacă o ridici la lumină, ca să nu mă mai îngraș.

Iată niște poze cu mine de atunci:

adolescenta greutate excesiva

 Prima remodelare corporală din viața mea mi-a afectat sănătatea

Totuși, eu nu-mi amintesc să fi fost cine știe ce mâncău. De dulce nici nu putea fi vorba, deși mama ținea un sertar plin cu Eugenii și napolitane, dar mai mult pentru ea și soră-mea, că eu crescusem la bunici fără a fi deprinsă cu deserturi. În schimb, îmi plăceau cartofii prăjiți, mai ales cu brânză rasă. Și multe, multe fructe. Și, oricum, pe atunci se gătea mai totul prăjit, mai totul cu sos și cu rântaș. Eram un copil la pubertate care mânca ce i se dădea acasă.

Am zis că nu pot intra la liceul în halul ăsta, așa c-am intrat la cură de slăbire, cea mai drastică din viața mea: am mâncat numai cireșe cam vreo lună și ceva. NU-MAI CI-RE-ȘE. Numai. Când m-am dus să dau prima probă de admitere, nu m-a recunoscut o prietenă pe stradă: slăbisem 14 kilograme.

În paralel cu învățatul, mi-am strâmtat câteva haine la mână, că se scurgea totul de pe mine, n-aveam cu ce mă îmbrăca la examen. Ați încercat vreodată să vă strâmtați o pereche de blugi de mână și să și țină cusătura când îi îmbrăcați, când vă așezați, când vă aplecați? Nu încercați, n-are rost, există croitorii pentru asta acum. Aveam degetele bortelite, cum se zice pe la mine pe-acasă, în ciuda faptului că folosisem degetarul. Noroc că excelasem la orele de broderie de la Lucru Manual și cunoașteam, cât de cât, tehnicile de cusut.

14 kile! Asta e o greutate pe care, într-un ritm sănătos, un om ar trebui s-o dea jos în cel puțin jumătate de an. Eu am dat-o în aproape două luni. Când am ieșit de la examen, mulțumită de mine, am avut o singură poftă: să mănânc un ou fiert. Striga disperat corpul după niște proteină, pare-mi-se. Viermii din cireșe nu fuseseră de ajuns.

Evident, am rămas cu sechele emoționale și digestive: orice mâncam mai greu, mi se făcea rău. Am trecut liceul cu mămăligă în loc de pâine – mai ales rece, tăiată felii, cu salată de vinete sau făcută sandviș; țineam posturile de peste an (vinerea era zi de post negru în postul Paștelui) și, în general, lunea fără carne, iar miercurea și vinerea fără carne și lactate. Mămăliga rece cu măsline era „preparatul” hit al acelor vremuri. Nu mai puteam mânca chiftele, carne prăjită (despre salam prăjit nu mai vorbesc, și era la mare modă atunci), sarmale sau ardei umpluți – adică tot ce însemna tocătură.

Este o perioadă la care acum mă uit doar în scop educativ, s-o dau drept exemplu de „așa nu!”, atunci când îmi mai cere lumea sfaturi de slăbit rapid. Nu am cum să întorc timpul, deci n-are rost să tânjesc acum după beneficiile unei alimentații echilibrate în anii mei de creștere, beneficii de care n-am avut parte. Însă mi-am luat de acolo, din acea perioadă a vieții mele, de fiecare dată când mi-am dorit o transformare corporală, ideea că eu pot și că sunt suficient de disciplinată să obțin ce-mi propun.

 

Involuntar, sportul m-a eliberat de sub teroarea cifrei de pe cântar

Am mai ajuns o singură dată, pe la 23 de ani, spre 50 de kilograme. Eram scheletică. Mă stabilizasem de mult la înălțimea de acum, 1,70 m. Am făcut niște poze la mare, se vedeau doar costumul de baie și un cap imens. Nu sunt genul care să spună „am oasele grele” – pentru că știu clar cât cântăresc oasele mele, am făcut câteva evaluări corporale care mi-au arătat asta, iar la cea mai recentă, din 2018, cântăreau 2,6 kg – dar am oasele destul de mari încât să se vadă urât când nu sunt acoperite de ceva, acolo. (Doar că am descoperit târziu în viață că arată mai bine acoperite de mușchi decât de grăsime.)

Nu pot să spun că m-am speriat și m-am pus pe îngrășat, ci doar am reînceput să mănânc normal. Cu un stil de viață fără sport și cu o predispoziție pronunțată spre îngrășare din partea tatălui, mi-am „revenit” destul de repede.

O altă groapă în graficul fluctuației masei mele corporale a fost la 31 de ani, înainte de nuntă, când am atins 55-ul. Teoretic, trebuia să mă bucur că încap frumos în rochia de mireasă, că dau bine în poze – care oricum te îngrașă, că, că… Practic, cu ocazia unui reportaj pe care l-am făcut în perioada aceea pentru Femeia., revista la care lucram atunci, am trecut printr-o evaluare corporală care mi-a dat un rezultat deprimant: aveam metabolismul unei persoane de peste 40 de ani.

femeie slaba greutate ideala

M-am apucat de alergat. A venit prima sarcină, am lăsat alergatul, m-am apucat de bicicletă medicinală și exerciții prin casă. Între sarcini, m-am apucat de Aqua Gym, cu care am mers până cu o lună înainte de a doua naștere. La trei luni jumate după a doua naștere m-am apucat de BodyPump. Apoi de BodyCombat. Apoi de cycling și de restul programelor de aerobic.

La doi ani după a doua naștere mi-am luat certificarea de instructor de aerobic. La trei ani după a doua naștere, am început să și predau clase. Nu știu când am ieșit de sub imperiul terorii cifrei de pe cântar, dar la momentul respectiv nu-mi mai păsa de mult de asta.

Ce să zic? Am 63 de kilograme, na! Dar se văd cu totul altfel decât se vedeau alea 55 la nuntă sau, Doamne ferește!, alea 50 pe plajă. Corpul mi s-a remodelat: umerii, brațele, abdomenul, fundul, picioarele, totul se vede altfel.

La cea mai recentă evaluare corporală, cea din 2018, din total, 47,9 erau masă musculară – vezi analiza în detaliu aici. Și acum, fără modestie, arăt mult mai bine decât atunci, mă aștept la rezultate mult mai favorabile la o eventuală evaluare (ia, chiar, să mă ocup de asta în viitorul apropiat), pentru că știu cât am muncit în ultimii doi ani, atât la clase, cât și în sala de forță.

Nu ai cum să compari 63 de kilograme cu atâta musculatură cu 55 de kile lipsite de tonus. Nu-mi mai încape fundul în S? Nicio problemă, dar arată minunat în M și asta e tot ce contează. De asta nici nu mă cântăresc, pentru că cifra, în sine, este irelevantă, din moment ce nu particip la vreun concurs pe categorii de greutate.

femeie sport greutate ideala

greutate ideala femei 40 ani

Dar stați liniștiți, asta nu înseamnă că nu am și eu stresurile mele vizavi de încăputul în haine, de definirea musculară, de circumferințe. Da, am și eu reperele mele de arătat bine, chiar dacă nu mă cântăresc.

Ce vreau să spun, de fapt – ce le spun și clientelor care se plâng că nu văd efectele antrenamentelor pe cântar, dar se bucură că intră în blugii de la 75 de kile, deși cântarul le arată tot 80+ – și anume: importantă este diferența pe care o sesizezi atunci când analizezi cum te simți tu în pielea ta, în corpul tău, sub acțiunea sportului, cum te miști, cum se așază hainele pe tine, ce tonus ai, ce energie transmiți, bașca beneficiile asupra sănătății pe care, de cele mai multe ori, din păcate, nu le vedem cu ochiul liber. Astea toate, laolaltă, transmit acea impresie de „arătat bine”.

 

Învață concret să te măsori corect!

În încheiere, vă recomand un articol în care găsiți mai multe sugestii de măsurători pe care să le faceți pe corpul vostru, ca să vă formați o idee dacă aveți o greutate sănătoasă sau nu. Și o să vedeți că cele mai relevante metode de măsurare nici nu iau greutatea în calcul, ci alte dimensiuni corporale: circumferința taliei, a șoldurilor, înălțimea.

Pentru că, de la o vârstă încolo, când metabolismul încetinește, iar stilul de viață lenevește, începe să fie vorba mult mai mult despre riscurile pe care greutatea extra le ridică asupra sănătății și mult mai puțin despre problemele estetice sau de fashion. Găsiți articolul aici.

Și, dragile mele, faceți sport. Este singura cale de remodelare corporală frumoasă. Adică să obțineți acel „cât de bine arăți!” pe care vi-l doriți atât. Da, dacă vă puneți mintea, vă puteți înfometa, puteți scăpa de kilogramele în plus, de stratul de grăsime nedorit, dar ce rămâne în urmă? În afară de probleme de sănătate, adică?

Oase, piele lăsată, forme lipsă, o siluetă fără vlagă, fără personalitate. Sigur nu asta e imaginea la care tânjeați. Sigur nu vă doreați ca pielea să atârne sub braț (e tricepsul acolo, se lucrează greu) sau să se zbârcească deasupra genunchiului, sigur nu voiați riduri pe decolteu sau coaste ieșite în afară. Vă doreați tonus, energie, tinerețe, nu? E, asta se obține din alimentație echilibrată combinată cu sport organizat și susținut.

Și dați-l naibii de cântar, c-o să fiți mai liniștite dacă-l folosiți mai rar! (Și faceți ce-am zis în paragraful anterior, desigur.)

Sursa foto articol: Ian Allenden | Dreamstime.com

Share