Mare-i grădina lui Dumnezeu şi-ntr-o grămadă de feluri se cresc copiii în ea. Aşa c-am rugat-o pe una dintre mamele din lista mea de Facebook friends – să-i spunem „Cătălina”, care locuieşte în Italia, să-mi scrie una, alta, despre cum se desfăşoară parentingul pe-acolo, atât în familiile de români, cât şi la italienii sadea, dacă are ştiinţă de asta. Eram şi curioasă, dar şi sigură că o să primesc nişte informaţii utile şi simpatice, numai bune de publicat aici şi împărtăşit mamelor din lumea-ntreagă care mă citesc.
Dat fiind c-a fost foarte încântată de blogul meu când l-a descoperit, Cătălina s-a pus pe depănat în scris întâmplări despre cum se cresc copiii în Italia, la ai noştri şi la ai lor. Zău că parenting mai de râsu-plânsu ca-n istorioarele astea n-am văzut de mult.
Îi mulţumesc Cătălinei şi pe această cale şi sper să revină cu cât mai multe poveşti. Şi, Doamne-ajută copiilor, la cât mai multe happy-endings.
Italiencele sunt „doamne”, pediatrii sunt „trăsniţi”
„Italiencele sunt doamne. Adevărate doamne. Pe scurt, copiii sunt destul de neîngrijiţi, îmbrăcați foarte urât și mereu cu mucişori la nas. Sunt extrem de detașate, deși spun mereu că li se rupe inima (de copii, n.m.). Nu uită niciodată de ele, ceea ce admir foarte mult. De exemplu, eu vin de la ţară. Nu mi-a plăcut niciodată cochetăria exagerată și nici statul în oglindă. Dar, văzând femeile aici, mi-am dat seama ce înseamnă să te îngrijești, să nu conteze nimic în afară de tine și să nu-ți pese niciodată de părerea celorlalți. Destul de egoist, dar extrem de important în lumea în care trăim.”
„Dacă mergem în parc cu copiii, ne salutăm, schimbăm două cuvinte gen «Cât are fetița?» şi cam atât. Imaginează-ți că lucrez de patru ani aici și nu am un număr de telefon al unei colege. Nu am fost niciodată la o cafea.”
„Am făcut un curs înainte de a naște, cu câteva gravide. După ce toate am născut, am reușit să ne mai vedem o dată, tot la un curs de gimnastică, dar cu copilul în căruț. Bineînțeles că au început toți (copiii, n.m.) să plângă. Eu m-am oprit (din gimnastică, n.m.) și i-am băgat sânul în gură. Stăteam uimita și mă uitam la ele cum făceau exerciții și mie mi se rupea sufletul de copiii care plângeau. A trecut o oră, apoi cursul s-a terminat. Un băiețel plângea rău de tot, iar mama lui îi spunea că toate lucrurile la timpul lor. A scos un șervețel din geantă, s-a șters, apoi a băut apă, a mai schimbat câteva cuvinte cu cea de lângă, apoi, în sfârșit, l-a luat pe micuț (în braţe, n.m.). Slavă Domnului! Of. Aici nu știu ce să zic. Oi fi eu exagerată. Probabil e mai bine ca ele. Mai nepăsătoare, așa…”
„Trecem la pediatru. Aici nu prea am ce să-ți povestesc. Nu mă duc eu cu ea pentru că nu se poate vorbi (cu medicul, n.m.). Practic, dacă merg, soțul meu înțelege mai multe. Nu cred că îi plac mamele. O dată am fost și a început să tragă de fată, i-au sărit capsele la body. M-a criticat că e prea îmbrăcată, că îi vine rău doar când o vede. Și eu, când vin în România, toată lumea mă cearta că e prea dezbrăcată.”
„Acum, depinde și de pediatru. Nu cred că sunt toți trăsniți, așa. Au, totuși, ceva în comun: parmezanul în mâncare. În tot. De la șase luni. (Copiii să fie, n.m.) cât mai dezbrăcați. Sunt total pro vaccin.”
No Comments